„Trebuie să ne punem sarcini mari, chiar dacă locuim în ţări mici”

Interviu cu Saulius Varnas, regizor din Lituania

–      Stimate dle Saulius Varnas, ce impresii v-a lăsat ediţia a IV-a a Festivalului Naţional de Teatru din Chişinău?

În primul rând, e bine că Festivalul a avut loc, înseamnă că un astfel de eveniment e o necesitate pentru comunitatea dvs. teatrală şi culturală. Cercetătorii americani au făcut un studiu prin care au demonstrat că elevii şi tinerii care merg la teatru au rezultate mult mai bune la învăţătură decât cei care nu frecventează teatrul. Aşadar, festivalul a fost necesar pentru public. Pe de altă parte, creatorii de teatru şi-au prezentat producţia, iar criticii din Chişinău şi cei invitaţi din alte ţări au avut posibilitatea de a vedea panorama mişcării teatrale din Moldova.

Personal, am observat că în teatrul din R. Moldova se disting acele tendinţe de evoluţie care se remarcă şi în teatrul european, numai că nivelul diferă de cel european. E şi firesc să fie aşa, pentru că sunt necesare nişte acumulări pentru ca să se fructifice căutările, pentru ca să se întâmple o înnoire a formulelor teatrale. În orice caz, în toate montările am simţit că regizorii şi actorii caută modalităţi de a rezolva problema mizanscenei, a concepţiei unui spectacol integru. Se comit însă multe greşeli care distrug dinamica, textura, „canavaua” spectacolelor pe care le-am urmărit în festival.

–      Care montări ar fi putut fi scoase în evidenţă de un eventual juriu?

Vă spun doar părerea mea personală: unul din cele mai bune spectacole din festival a fost „Povestea unei nebunii obişnuite” de P. Zelenka, în regia lui Alexandru Cozub, producţie a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”. E un spectacol complicat, are soluţii regizorale ingenioase, ţine spectatorul în încordare, dar mai are nevoie de o muzicalitate interioară, de nişte nuanţe care i-ar conferi integritate.

Consider că cele mai reuşite sunt formele mici de spectacol. Acestea sunt mai „curate”, mai compacte, mai decente, pot fi înţelese nu doar în Moldova, ci şi în afară. Toate componentele acestor montări funcţionează ca un ansamblu şi sunt credibile. Mi-a plăcut, de exemplu, spectacolul „Di la-ntunerik la luninы” al Teatrului Municipal al Unui Actor. I-am înţeles mesajul, apreciez jocul lui Mihai Fusu, regizorul acestei montări, în care îl vedem şi în postură de actor excelent. Am remarcat şi coloana sonoră, foarte inspirată.

Mă bucur că am văzut în festival mulţi actori foarte buni, talentaţi, cu astfel de artişti poţi face spectacole foarte interesante.

Sincer să fiu, m-au impresionat în special spectacolele pentru copii „Flautul fermecat” după Mozart şi „Copita de argint” de Pavel Bajov, prezentate de Teatrul de Păpuşi „Licurici”. M-au cucerit prin poeticitate, prin fantezie, am să le recomand pentu a fi invitate la câteva festivaluri de teatru din Lituania şi Letonia.

–      Cum v-a părut publicul din Chişinău?

Cum e natura Moldovei, aşa e şi publicul: sensibil, receptiv şi cu simţ artistic. E foarte deschis spre cunoaştere, spre dialog, are imaginaţie, simte poezia, e pregătit să recepteze un mesaj dramatic, profund. În general, creatorul de teatru nu trebuie în nici un caz să-şi închipuie că publicul i-ar fi inferior, dimpotrivă, trebuie să se adreseze unui spectator inteligent, în cel mai dificil limbaj cu putinţă.

–      Cum credeţi, publicul de la noi ar avea nevoie de mai multe piese ce ar aborda probleme social-politice? V-aţi aşteptat să vedeţi mai mult teatru politic în festival?

Eu optez înainte de toate pentru teatrul de artă. Dar un spectacol bine realizat din punct de vedere artistic are tangenţe, oricum, cu problemele acute ale societăţii. Artistul adevărat nu rămâne indiferent la suferinţele, frământările semenilor. El exprimă tensiunile din societate. Totodată, un artist rămâne mereu în opoziţie şi caută modalităţi de purificare prin artă, caută să dea un sens existenţei.

–      În R. Moldova, oamenii încă nu s-au eliberat de obsesia comunismului, noi mai avem nevoie de o „purificare” a conştiinţei, a mentalităţii.

Comunismul e pe sfârşite şi aici, cred că degrabă şi voi o să vă eliberaţi de trecut. Îmi pare că generaţia tânără din Moldova are deja altfel de mentalitate, tinerii cunosc puţine despre epoca sovietică.

În Ţările Baltice, teatrul politic a fost foarte răspândit prin anii nouăzeci, acum ne interesează mai mult păstrarea valorilor în societatea de consum, relaţia oamenilor cu noul zeu la care mulţi se roagă – banul. Oamenii de teatru atacă problemele existenţiale, ei încearcă să creeze centre de cultură, de spiritualitate într-o lume desacralizată. Un artist adevărat poate construi şi din materialul cel mai murdar o operă care să tindă spre verticală, arătând spectatorului sau cititorului o cale de izbăvire.

–      Cum se simte în Chişinău un om venit din lumea civilizată? V-a deranjat aerul de provincie?

Eu până acum nu înţeleg ce înseamnă provincie. Am călătorit mult, peste tot – inclusiv la Chişinău – am întâlnit oameni cultivaţi, inteligenţi, instruţi, cu o structură sufletească luminoasă. Important e să nu căutăm plăcere fără fericire şi cunoaştere fără înţelepciune – toate acestea sunt strâns legate şi trebuie să ne punem sarcini mari, chiar dacă locuim în ţări mici.

–      Ce formule scenice sunt la modă în Europa?

E apreciat şi teatrul social, dar şi cel iraţional, care se bazează pe asociaţii de idei şi imagini. De fapt, în Europa e la modă tot ce e plauzibil, tot ce e valabil ca act teatral.

The following two tabs change content below.