„Trebuie neapărat să ieșiți din izolare”

Interviu cu Jean-Pierre Han, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, Paris

Jean-Pierre_Han teatru

Jean-Pierre Han, critic de teatru, Paris, coordonator al seminarelor pentru tineri critici teatrali sub egida AICT

Jean-Pierre Han este vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, coordonator al stagiilor pentru tineri critici din cadrul Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT). Conduce revista „Frictions, théâtres écritures”, pe care a creat-o în 1999. Este redactor-şef al revistei „Lettres françaises”. A fost coordonator de cursuri la Universitatea Paris III – Sorbonne. Cartea sa „Derniers feux” a obţinut în 2009 premiul pentru cea mai bună carte despre teatru.

– Stimate domnule Jean-Pierre Han, vă rog să ne povestiţi cum au apărut seminarele pentru tineri critici sub egida Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT)?

Stagiile se ţin de câteva zeci de ani, la iniţiativa AICT. De fapt, chiar şi eu, când eram tânăr critic, am participat la un asemenea seminar la Limoges, în 1988. Atunci mi s-a părut o experienţă foarte utilă şi am cunoscut oameni cu care comunic şi astăzi. Mulţi dintre criticii afirmaţi au trecut prin aceste stagii. Ceea ce s-a schimbat în timp e situaţia limbii franceze. În cadrul AICT, în ultimii ani, limba engleză a prevalat, deși franceza e limbă oficială a asociaţiei, alături de engleză. AICT a fost creată în Franţa, de către francezi, iar situaţia era bizară. Când am revenit în comitetul executiv, am solicitat să vorbim mai mult în franceză la întâlniri şi să reluăm tradiţia grupelor franceze în seminare.

De obicei, se fac două sau trei seminare pe an, în festivaluri din Europa şi nu numai. Mă bucur foarte mult că reuşim să adunăm tineri din toată lumea. Acum eu sunt coordonator al grupei franceze, iar colegul meu din Scoţia, dl Mark Brown, se ocupă de grupa engleză. La nivel global, critica de teatru este în pericol să dispară, iar scopul nostru este să o ajutăm să trăiască, prin voi.

– Cum se desfăşoară comunicarea dintre AICT şi festivalurile de teatru din lume?

Noi, cei de la AICT, suntem obligaţi să stabilim contacte cu festivalurile, pentru că nu ne putem permite să acoperim singuri cheltuielile de participare ale tinerilor. Pe de altă parte, festivalurile sunt interesate să invite oameni care să scrie despre spectacolele din program, pentru a afla opinii din afara ţării lor. De exemplu, venirea noastră la Cluj, între 29 noiembrie și 6 decembrie 2014, s-a produs datorită implicării directorului Festivalului Internațional „Interferențe”, Tompa Gabor, şi a directoarei de programe Kovacs Kinga. A fost un efort considerabil să inviţi 20 de tineri pentru o săptămână şi să le asiguri condiţii optime de lucru.

– Cum vi s-a părut ediția curentă a Festivalului „Interferenţe”, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj?

Consider că festivalul este foarte coerent în selecţia spectacolelor, care au corespuns în mare parte tematicii alese pentru această ediţie, şi anume „Mărturiile corpului”. Pe de o parte, am văzut spectacole care circulă în multe festivaluri, create de regizori celebri contemporani precum Thomas Ostermeyer, Declan Donnellan, Joseph Nadj. Pe de altă parte, personal am o ocazie preţioasă de a viziona producţiile românești pe care nu le cunosc şi le descopăr. Am identificat multiple conexiuni, fire care se leagă între diverse spectacole. De exemplu, Eugene Ionesco, Roger Vitrac, Alexandr Vvedenski sunt uniţi de avangardă, absurd, suprarealism. Sunt drumuri care se intersectează şi e fascinant să explorezi aceste interferenţe.

– Cunoaşteţi ceva despre teatrul din Republica Moldova?

Nu cunosc absolut nimic. De aceea mă bucur să am doi stagiari din Republica Moldova, care pot să explice care e situaţia teatrului de la voi din ţară.

– Cum ar putea ieşi creatorii de teatru din R. Moldova din izolarea culturală?

Dacă aşteptaţi să vină cineva să vă caute, nu se va întâmpla niciodată. E responsabilitatea voastră să vă faceţi cunoscuţi. E foarte important să ieşiţi, să stabiliţi contacte cu alţi artişti. Trebuie neapărat să ieşiţi din izolare.

– Pe parcursul stagiului de la Cluj, am discutat mult despre situaţia actuală a criticii de teatru. Mai este ea cu adevărat necesară artiştilor şi spectatorilor?

Dacă nu credeam cu tărie în necesitatea criticii, mă lăsam de meserie. Sunt convins că cei care produc teatru și care scriu despre teatru sunt foarte legaţi. Dacă teatrul e în criză, şi critica e la fel. Funcţionăm în acelaşi ecosistem şi e foarte important să rezistăm.

– La orele din seminar aţi comparat cronica de teatru cu o investigaţie de poliţie. De ce?

Pentru mine, a scrie o cronică de teatru înseamnă a povesti o mică istorie, istoria mea, ca spectator, despre ceea ce am văzut în scenă. Seamănă foarte mult cu o reconstituire criminalistică, avem indicii, dovezi, martori, elemente pe care le unim pentru a descifra o enigmă.

– Cum luptaţi contra blazării, a decepţiilor de critic? După atâţia ani şi atâtea spectacole văzute, cum vă mai lăsaţi surprins?

Nu fac nimic deosebit, mă las dus de val. Atunci când mergem la un spectacol, trebuie să fim receptivi, deschişi spre o nouă experienţă. E important să conservăm o privire proaspătă. Eu merg la teatru din plăcere. E adevărat că deseori nu reuşesc să găsesc plăcerea, dar îmi păstrez speranţa. Nu merg niciodată la teatru ştiind din timp că mă voi plictisi.

– Cum ne mai provoacă teatrul astăzi? Discutam mai devreme în atelier despre nuditate, ca truc folosit de regizori ca să provoace. Dar e deja un truc consumat…

Depinde cum arăţi nuditatea. Poate să fie într-adevăr ceva provocator, dar poate fi şi plictisitor. Există regizori care sondează acest teren, iar asta e o muncă destul de grea. Îmi amintesc că am văzut cu mulţi ani în urmă un spectacol al companiei „Living Theater” din New York. Actorii erau pe jumătate goi, iar la acea vreme nuditatea era chiar o noutate. Se căţărau şi salivau peste spectatori. Era halucinant. Doar că ceea ce a fost provocator cândva, cu timpul, încetează să mai fie astfel. Am revenit peste 20 de ani la „Living Theater”, am văzut ultimul lor spectacol şi a fost teribil. Era teatru vechi, nu s-au înnoit şi au rămas izolaţi de realitate. Dacă artiştii rămân la acelaşi nivel şi nu caută noi forme prin care să se exprime, munca lor devine teatru de muzeu. E important să căutăm în permanenţă.

– Vă mulţumesc mult!

Interviu realizat de Constanţa Popa

The following two tabs change content below.