Trasee turistice ecumenice

ITINERARE // O experienţă demnă de urmat şi de R. Moldova

Din luna august, zece trasee turistice ecumenice excepţionale au devenit accesibile tuturor bucureştenilor şi oaspeţilor României, dornici să viziteze perlele monastice din jurul capitalei. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi Regia Autonomă de Transport Bucureşti au lansat nouă linii autopilot către mănăstiri şi obiective turistice, inclusiv către Parcul Natural „Comana”.

La fiecare sfârşit de săptămână, sâmbătă şi duminică şi în sărbătorile religioase, iubitorii de pelerinaje şi excursii au la dispoziţie autobuze confortabile cu care se pot deplasa la destinaţia dorită. Pe măsură ce exigenţele şi cerinţele publicului vor creşte, acest proiect se va dezvolta. Fiecare traseu cuprinde unul, două sau trei obiective dintre mănăstirile Căldăruşani, Balmuci, Cernica, Pasărea, Ciorogârla, bisericile „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sf. Ilie” din Călugăreni, Biserica „Sf. Voievozi” din Hulubeşti, Biserica „Sf. Gheorghe” din Brăniştari şi Parcul Natural „Comana”. Şi asta la preţul simbolic de 15 lei româneşti. Iniţiativa autorităţilor române este un prilej de a ne cunoaşte mai bine moştenirea culturală şi religioasă, dar şi de a prelua această experienţă şi în R. Moldova, încărcată de trasee turistice religioase.

Cernica şi Pasărea, două perle monastice

Am optat pentru vechile vetre de rugăciune – Cernica şi Pasărea. Cernica, pentru că ne este mai aproape de suflet, aici s-au nevoit călugări basarabeni, refugiaţi după anul 1940, şi şi-au găsit locurile de veci, împreună cu vestitul nostru mitropolit Gurie Grosu, rămas cu mare cinste în istoria Mitropoliei Basarabiei. Am vizitat şi mormintele marilor noştri patrioţi Pantelimon Halippa, Ion Inculeţ, preşedintele primului parlament basarabean (Sfatul Ţării), dar şi al lui Ion Pelivan, un alt luptător pentru Unire. Sunt locuri dumnezeieşti, înconjurate de ape şi păduri seculare, unde broaştele au fost blestemate încă de marele ierarh Calinic, ca să nu orăcăie şi să nu împiedice rugăciunile.

Călătorului venit la Cernica îi stă bine să se închine, în primul rând, moaştelor sfântului Calinic, unul dintre marii părinţi duhovniceşti ai veacului al XIX-lea, care a stat în scaunul stăreţiei între anii 1818 şi 1850. Prin viaţa şi faptele sale, a devenit unul din cei mai desăvârşiţi reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti. Ctitor de mănăstiri şi biserici, de spitale, de şcoli şi case pentru copii orfani, părintele Calinic a înălţat cele mai importante clădiri ale Mănăstirii Cernica.

Toţi cei care l-au cunoscut – se arată în cărţile bisericeşti – au rămas impresionaţi de numeroasele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea şi blândeţea sa, de rugăciunile sale tămăduitore, de posturile şi privegherile sale. Marele cărturar Nicolae Iorga scria despre Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica că el a „încheiat cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei cari o clipă nu şi-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu”.

Sfântul Calinic fără arginţi, mai viu ca niciodată

Părintele Calinic a fost şi un însufleţit patriot. În perioada episcopatului său, a luat parte la lucrările Adunării obşteşti a ţării, unde a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc care a pregătit unirea celor două principate româneşti. În primăvara anului 1857 a trimis o circulară către protopopi şi egumeni prin care le-a cerut ca în toate bisericile să se facă rugăciuni „pentru unirea românilor într-o singură voinţă şi cuget, ca să ceară pe cale legiuită viaţă patriei lor”. A făcut parte şi din Adunarea electivă a ţării care a ales domnitor pe Alexandru Ioan Cuza.

Drag ne este părintele Calinic şi pentru rugăciunile sale tămăduitoare, graţie cărora, femeile sterile se tratează şi nasc, iar cei neputincioşi îşi găsesc alinarea. Părintele Ilarion Argatu, mare nevoitor la Cernica în anii regimului Ceauşescu şi după Revoluţie, la care veneau creştini din toată România, povestea ce sprijin duhovnicesc viu este părintele nostru Calinic. Lângă racla sfântului găsim şi moaştele unui alt vrednic părinte Gheorghe care, în 1781, a venit la stăreţia mănăstirii. Arhimandritul Gheorghe a însemnat începutul ascensiunii vieţii monahale de la Cernica. El ne este la fel de aproape pentru că a fost unul dintre ucenicii altui cunoscut sfânt părinte – Paisie de la Neamţ – care a trecut Nistrul cu un grup de monahi şi a înfiinţat Mănăstirea Noul Neamţ, devenită un mare centru cultural şi spiritual al acelor timpuri.

Mănăstirea maicilor meşteriţe, ascunse în flori

După ce am plecat de la Cernica, cam un sfert de oră am făcut cu autobuzul până la Mănăstirea Pasărea, înecată în flori şi arome. Printre trandafiri puteau fi văzute măicuţele care alergau ca nişte furnici, îndeplinind diverse munci. Pâinea şi mierea lor sunt deosebite. Ne-au propus spre vânzare nişte cruciţe atât de neobişnuite, încât am crezut cu greu că sunt meşterite atât de iscusit chiar de mâinile măicuţelor de la Pasărea care lucrează şi în ateliere de croitorie şi la turnarea icoanelor.

Aveam să aflăm că prima atestare a Mănăstirii Pasărea datează din 1813. Biserica mare, cu hramul Sf. Treime, are ca ctitor tot pe Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, zidită între anii 1846 şi 1847, iar fresca în stil neobizantin a fost realizată de pictori de la muntele Athos. Maicile se miră şi acum de timpul scurt în care s-a înălţat biserica de meşterii profesionişti de atunci.

„Doi pumni de ţărână suntem…”

Unul dintre preoţii mănăstirii ne-a spus că aceasta a devenit un leagăn al rugăciunii neîncetate, motiv pentru care Pasărea este vizitată non-stop de pelerini. Muzeul mănăstirii deţine o bogată colecţie de icoane din lemn din secolul al XVIII-lea de şcoală italiană cu influenţă grecească. De asemenea, am văzut şi icoane pe sticlă ale Şcolii din Ţara Românească, icoane îmbrăcate în argint, evanghelii şi cărţi din secolul al XIX-lea. O candelă şi un veşmânt preoţesc, donate de regele Carol I, se păstrează şi acum. Cimitirul mănăstirii e o adevărată bijuterie sculpturală, în centrul căreia e situată o bisericuţă-osuar. O parte din monumentele funerare sunt opere ale sculptorilor Gh. Anghel, Carol Storck şi ale arhitectului Heidewich.

Noi, cei mai curajoşi, am coborât împreună cu maica Emanuela în subsolul bisericuţei, unde am văzut o privelişte dureroasă – scheletele unui număr mare de morţi care au fost deshumate, spălate şi depozitate acolo. „Nu avem atâta pământ pentru morţii noştri şi suntem nevoiţi să aducem o parte dintre oseminte aici. Nu facem diferenţe – au fost bogaţi ori săraci, orgolioşi sau egoişti. După ce am scuturat osemintele unei foste călugăriţe, s-au risipit doi pumni de ţărână jos. Şi atunci am înţeles încă o dată ce suntem în viaţa pământească… Să ne încredem în Domnul şi să alegem calea nevoinţelor”, ne-a sfătuit maica.

Angelina Olaru