Trandafir scăldat în lacrimi

„Aş vrea să evadez cu tine pe o insulă, să râdem şi să plângem de fericire, să uităm de cărţi şi de conspecte şi de tot cenuşiul din jurul nostru”

couple-forgiveness

Veronica ajunsese în anul patru de facultate şi încă nu gustase din miraculosul sentiment care uneşte doi oameni. Nu ştia ce e dragostea dintre un băiat şi o fată. Pe parcursul anilor de liceu, împinsă de părinţi, s-a făcut luntre şi punte ca să nu cedeze întâietatea la învăţătură. De asemenea, a fost şi la facultate.

Muncea zile şi nopţi, participând la conferinţe ştiinţifice, la concursuri naţionale şi internaţionale. Scria şi publica articole ştiinţifice, se implica în organizarea multor activităţi de voluntariat, acţiuni de caritate. Cea mai mare parte a timpului o petrecea în bibliotecă, nu avea timp să se gândească la vreo relaţie cu un băiat. În bibliotecă, în timp ce lucra la teza de licenţă, avea să-l cunoască pe Vadim. El – o frumuseţe de băiat – s-a aşezat alături de ea la masă. A electrizat-o cu ochii lui ageri de un albastru senin în timp ce i-a întins o bucată de ciocolată: „Ia. Creierul are nevoie de hrană”.

Ciocolata şi începutul unei poveşti de amor

Avea un zâmbet superb şi o faţă blajină ce exprima sinceritate. Era cel mai frumos băiat pe care îl văzuse. Ea, fiind o fire timidă, a luat ciocolata, a spus un abia auzit „mulţumesc” şi a continuat să citească. Şi-a văzut de lectură şi el. La sfârşitul zilei, a invitat-o în oraş. Fata i-a refuzat politicos invitaţia, spunându-i că trebuie să meargă la un copil dintr-o familie aflată în dificultate, pe care îl ajută la pregătirea temelor. A doua zi, s-au întâlnit din nou la bibliotecă. El venise cu un trandafir. Au făcut cunoştinţă. Era de la facultatea de farmacie. Veronica studia la stomatologie. Şi-au spus unul altuia cuvinte alese, au făcut schimb de numere de telefon şi s-au despărţit. O colegă care îi văzuse împreună s-a grăbit să-i comunice Veronicăi că Vadim e fustangiu, că multe domnişoare au trecut prin patul lui şi încă alte vorbe menite să ştirbească din părerea bună pe care şi-o făcea Veronica despre el. Seara, băiatul i-a trimis un sms: „Aş vrea să evadez cu tine pe o insulă, să râdem şi să plângem de fericire, să uităm de cărţi şi conspecte şi de tot cenuşiul din jurul nostru”. Fata nu a rămas prea încântată de mesaj. În urechi îi sunau cuvintele colegei sale. A doua zi, i-a refuzat băiatului invitaţia la un film, apoi o altă invitaţie în oraş. Dar Vadim nu se dădea bătut, o pândea când mergea la bibliotecă, mergea şi el ca să-i spună că timpul petrecut alături de ea e mai plin şi mai important decât orice pe lume, că materia se lipeşte mai uşor de creier când este ea în preajmă.

Sunt toată numai aşteptare, numai dor

În cele din urmă, după ce şi-a terminat teza, Veronica a acceptat să iasă cu Vadim în oraş. Era luna mai. Parfumul florilor inundau parcul. Se plimbau, ţinându-se de mână, pe Aleea Clasicilor. Ajunşi în dreptul bustului Eminescu, băiatul i-a şoptit la ureche: „Eşti extraordinară. Eşti cea mai frumoasă fată pe care am cunoscut-o”. Apoi au mers la un ceai. Seara, a fost minunată. Aproape de cămin, s-au oprit sub un măr înflorit. Veronica se simţea atât de bine în compania lui, încât nici nu s-a mai împotrivit când el i-a furat primul sărut. Uşor-uşor, relaţia lor a devenit plină de pasiuni. S-au mutat împreună. Se jucau şi se iubeau ca doi copii. Nu se puteau sătura unul de celălalt. Fermecat de inteligenţa şi frumuseţea fetei, peste puţin timp, flăcăul a cerut-o în căsătorie. Şi-au unit destinele către sfârşitul verii şi au făcut jurământ sfânt în faţa altarului la Biserica „Sfânta Teodora de la Sihla”.

Plini de responsabilitate, în decurs de câţiva ani, atât el, cât şi ea au început să înregistreze rezultate remarcabile în câmpul muncii. Implicaţi în mai multe proiecte europene, lipseau, când unul, când celălalt, de acasă. Aceste zile treceau deosebit de greu. Abia pleca unul sau celălalt şi le era deja dor să mai stea împreună. El îi spunea la telefon sau îi scria: „Îngeraşul meu! De când ai plecat, numai la tine mă gândesc. Nu mă pot gândi la nimic altceva. Tu eşti izvorul meu”. Ea îi răspundea: „Eşti fericirea mea. Sunt toată numai aşteptare, numai dor de tine”. (Ambii păstrează toate sms-urile.) Când se întâlneau din nou, aveau atâtea să-şi spună, atâtea lucruri nespuse până atunci!

Îşi doresc o familie unită până la adânci bătrâneţi

Văzând că schimbările întârzie în Republica Moldova, Vadim şi Veronica au ales România pentru un trai mai bun. S-au stabilit la Iaşi. Continuă să muncească în proiecte ce ţin de educaţia pentru sănătate. De zece ani sunt căsătoriţi. Au doi copii, un băiat de opt ani şi o fetiţă de cinci ani. Menţin focul dragostei.
Vadim despre familie: „Într-o căsătorie, trebuie să mergi cu încredere. Să iubeşti, să nu lipsească Dragostea din tot ce faci. Dacă simţi că ceva scârţâie, trebuie să faci tot ce poţi ca să fie frumos. Familia pentru mine este cea mai de preţ comoară. O iubesc pe Veronica, ne iubim, iubim copiii, e frumos.”

Confesiunile Veronicăi: „N-am avut niciun prieten, niciun iubit până la Vadim. El e primul şi aş vrea să fie şi ultimul bărbat din viaţa mea. Între noi s-a născut o legătură profundă de la prima întâlnire în bibliotecă, chiar dacă mă străduiam să nu dau pe faţă. L-am minţit că sunt ocupată când mi-a făcut invitaţia în oraş. Pur şi simplu, m-a luat prin surprindere. Nu eram pregătită. Din acea clipă a început chinul dulce-amar. Nu am putut să dorm toată noaptea. Mă gândeam la el. În noaptea următoare, am spălat cu lacrimi trandafirul dăruit de el.

Plângeam de fericire. Primisem pentru prima dată o floare de la un băiat. Plângeam de durere, pentru că mi se comunicase că cel care îşi făcea loc în inima mea e un fustangiu. N-am dormit nici în noaptea de după primul sărut. Fluturii din stomac nu-mi dădeau pace. Am suspinat şi am plâns. Niciodată în viaţa mea nu am vărsat atâtea lacrimi de fericire…

Cred că Dumnezeu ne iubeşte de vreme ce ne-a unit destinele. De când suntem împreună nu ne-am certat niciodată. Poate au fost nişte discuţii mai aprinse, dar, până la urmă, s-a ajuns la un numitor comun. În familia noastră, nu a fost nevoie niciodată să spunem: „Îmi pare rău”. Mulţumim Domnului sau destinului că ne-a oferit şansa de a trăi cel mai frumos şi mai profund sentiment! Vadim este omul căruia îi spun ce vreau, ce simt. Cu fiecare zi, cred că îl iubesc tot mai mult”.

Veronica nu-şi poate imagina viaţa fără Vadim. Ar vrea ca după ce îşi vor termina rostul pe pământ să moară în aceeaşi zi, să fie puşi în acelaşi sicriu.

The following two tabs change content below.