”Tragem nădejde că va fi renovată clădirea Sfatului Țării”

Interviu cu Vera Mereuță, actriță, crainic radio, pedagog la AMTAP

– Vă rog să-mi spuneți, stimată doamnă Vera Mereuță, cum era limba română vorbită în copilăria Dvs. Din ce manuale ați învățat – erau în ”limba moldovenească”?

M-am născut în orașul Grigoriopol, într-o familie de oameni simpli. Tata era din Doroțcaia, dar fiindcă nu s-a mai întors de la război, ne-a crescut mama ajutată de bunicul nostru Onofrei. După război, am mers la școala începătoare de patru clase, apoi am urmat Școala medie moldovenească nr. 1 din Grigoriopol. Manualele erau scrise cu alfabet rusesc,  dar într-o limbă cât de cât literară de pe atunci. În familie, vorbeam în grai moldovenesc. Când eram mică, graiul nostru era mai curat, însă mai târziu, treptat, au început a pătrunde tot mai multe rusisme, căci rusa era limba oficială. Conducătorii erau vorbitori de limbă rusă. Moldovenii aveau parte de veriga medie și inferioară. Peste tot se auzea, fie la bibliotecă, la policlinică, la magazin, în instituțiile de stat, numai limba rusă. La Grigoriopol trăiau, țin minte, în majoritate moldoveni, dar erau și ucraineni, și ruși, și armeni, și evrei. Și se înțelegeau.

– Când ați aflat de limba română, de alfabetul latin?

Am cunoscut un alt alfabet abia în clasa a cincea, când am prins a învăța limba germană, dar nimeni nu ne spunea că acesta e alfabet latin. Învățătoarea zicea că citim și scriem nemțește. De alfabetul latin, de limba română, de Eminescu și de alți mari scriitori am aflat abia la Moscova, unde am ajuns în 1955 să învăț la Școala Superioară de Artă Teatrală Boris Șciukin, care era sub egida renumitului teatru Vahtangov. Am fost selectați, din toată republica, 20 de băieți și fete pentru a deveni actori de teatru. Am observat că unii dintre candidați vorbeau mai frumos, mai cult. Aceștia erau din dreapta Nistrului: Ion Ungureanu, Ion Șcurea, Valentina Izbeșciuc, Marica Balan ș.a. Și mi-a plăcut și mie, am hotărât să învăț să vorbesc și eu frumos.

– La Facultatea de Teatru din Moscova ați luat ore de dicție românească? Cine vă preda limba română? Citeați cărți românești?

Profesorii noștri de la Șciukin ne atrăgeau mereu atenția asupra rolului culturii vorbirii în general, și asupra rolului și valorii cuvântului, în special, în arta dramatică. Ne îndemnau să ne cultivăm și să iubim limba noastră națională, ca viitori purtători și propagatori ai ”culturii în mase”. La Moscova, am dat de magazinul Drujba, unde ne lăsam o parte din modesta bursă studențească, cumpărând cărți în limba română, iar la biblioteca Lenin aveam acces la literatura universală, inclusiv la cea tradusă în română. Îmi venea greu, la început, să citesc românește. Mă tot împiedicam de semnele diacritice, de grupurile de sunete… Ungureanu m-a dumerit ușor și repede. Și apoi nu înțelegeam sensul multor cuvinte, fiind absolut noi pentru mine. Așa am ajuns la DEX, care mi-a devenit apoi carte de căpătâi.

În acei ani își făceau doctoratul la Institutul de literatură Gorki din Moscova viitorii noștri savanți lingviști Simion Cibotaru și Haralampie Corbu. Ei ne-au predat un curs de limbă și literatură română. Băieții aveau în camera lor un aparat de radio și deseori ne adunam cu toții și ascultam ce mai e pe la Chișinău, dar și emisiunile Teatru la microfon de la București.

Sigur, nu ne-a fost deloc ușor să ne debarasăm de deprinderea noastră de a vorbi neîngrijit, prost, ca acasă. Ne făceam mereu observații unii altora când nu ne exprimam corect, ba mai inventasem și niște amenzi pentru rusisme. Ghidați și încurajați de profesoara noastră de vorbire scenică T. I. Zaporojeț, care insista să învățăm bine disciplina respectivă, am reușit să ne educăm aparatul fono-respirator, să avem o dicție bună, deci o rostire corectă.

– Când ați revenit la Chișinău?

În 1960, am revenit la Chișinău – o echipă bine consolidată, o trupă de actori cu un repertoriu de calitate. Grație acestui fapt, deși cu foarte multe și mari dificultăți, a fost posibilă crearea Teatrului Luceafărul. Publicul era entuziasmat. Scriitori, pictori, profesori, medici, întreaga intelectualitate, studenți, elevi veneau la Luceafărul să vadă un spectacol frumos, un joc actoricesc inspirat, dar, mai cu seamă, să audă o limbă aleasă, cultă, într-o veritabilă rostire românească.

Firește, s-au iscat și mari probleme, din cauza limbii prea românești, dar și din cauza repertoriului…  Despre acele probleme a scris pe larg Ion Ungureanu în cartea Teatrul vieții mele.

– Cum ați ajuns să activați la radio?

Odată, s-a anunțat la radio concurs pentru postul de crainic și am decis să particip. De atunci, din 1964 până în 1999, timp de 35 de ani mi-am consacrat toată dragostea și energia radioului. Datorită profesiei de actriță, aptitudinilor și calităților vocale am fost solicitată și am jucat în spectacole radiofonice și televizate, am prezentat diverse emisiuni artistice, multe dintre ele păstrându-se  în arhivele sonore ale Companiei publice Teleradio Moldova. Am spus și povești pentru copii la TV, am dublat și am sonorizat multe filme.

– În afară de exactitate în pronunție, aveți și multă căldură în glas. Cum v-ați cultivat această voce blândă, prietenoasă, milostivă?

În ce privește vocea, despre care ziceți că e blândă, prietenoasă, cordială, cred că este un har, darul meu de la Dumnezeu. S-o fi gândit Cel de Sus să-mi dea și mie ceva frumos. Îi mulțumesc.

– La radio, nu ați avut necazuri din cauza rostirii românești impecabile?

O, da, la radio problema limbii era la ordinea zilei. Am fost chemată și admonestată pentru că vorbeam românește, nu moldovenește. ”Dar eu citesc așa cum scrie în text”, era răspunsul meu.

Radioul a fost, cu toate acestea, păstrătorul și propagatorul multor valori culturale și spirituale. Au activat și aici personalități marcante, care au știut să navigheze cu iscusință între obligațiile de serviciu și sentimentul de apartenență națională. Conducerea de atunci avea grijă de nivelul profesional al crainicilor, fiind în acest scop invitați de la Radio Unional cei mai buni crainici pentru a ne ține cursuri de specialitate, iar pentru a supraveghea limba vorbită la radio, erau invitați savanți lingviști de la Academia de Știință, care ne țineau lecții de gramatică și ortoepie. Ei, cu-adevărat, au salvat limba literară. O contribuție importantă au avut-o și crainicii, în special regretatul Gh. Gogin, care în raportul său către autorități menționa cum că crainicii de la radio și televiziune nu admit abateri de la normele limbii literare.

Au existat patrioți mereu, care fără a se bate cu pumnii în piept au știut să opună rezistență regimului, să propage limba literară, română, valorile spirituale și naționale.

 – Astăzi, studenții Dvs. de la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (AMTAP) vorbesc o română mai corectă decât cei de pe vremuri?

În general, tinerii aleg să se exprime corect și frumos. Nu mai au accentul rusesc de odinioară, topica nefirească. Tinerii ce vin să studieze la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice au dorința și insistența de a se cultiva, inclusiv de a vorbi îngrijit. Acum, când pot călători liber, mulți ajung să lucreze la Iași, București, Sibiu, Cluj…

Activez la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din 1984. Vreau să remarc înaltul profesionalism al corpului didactic la toate specialitățile. Iar dacă e să vorbim concret de arta teatrală, aș spune ferm că avem o școală competitivă. Drept dovadă poate servi Festivalul Internațional al Școlilor de Teatru, ajuns deja la cea de a VII-a ediție, la care studenții noștri se prezintă cu producții teatrale demne de toată aprecierea.

– Faptul că în clădirea AMTAP a activat Sfatul Țării e un prilej de mândrie pentru Dvs.? În ce stare e această clădire?

Condițiile în care pregătim actori, regizori, coregrafi, operatori de film etc., lasă mult de dorit. Istorică clădire de pe strada A. Mateevici, 111, unde s-a votat Unirea la 27 martie 1918, este într-o stare degradată. În măsura posibilităților se mai întreprind unele reparații sporadice, edificiul, însă, necesită o reparație capitală. Sala unde s-a votat Unirea Basarabiei cu România este în prezent Sală de festivități, în ea au loc diverse întruniri, adunări, se susțin examene, concerte muzicale.

Am auzit, că acest sediu va fi renovat cu suportul financiar al Guvernului României. Tragem nădejde că așa se va întâmpla!

– Ce înseamnă pentru Dvs. Unirea? Cum vă simțiți în anul când marcăm Centenarul Marii Uniri?

Cât privește Unirea, adică restabilirea dreptății istorice, mi-au turnat ceva speranță în suflet cuvintele unui vorbitor la mitingul Marșului Centenar din 25 martie 2018, din Piața Marii Adunări Naționale: ”Va face satul ce nu poate statul”. Acolo e temelia, la sat, de acolo sper să vină voința cea mare, pentru binele națiunii.

Referitor la patriotism. Se întreba și Barbu Delavrancea: ”Ce e Patria, ce e patriotismul?”. Și tot el răspunde: „Patria nu vine de la pământ, nici din vreo lucrare a câmpului, nici din vreo abstracțiune, ci dintr-o noțiune concretă, de la pater, de la patres, din părinți, moși și strămoși. De aceea patriotismul este sentimentul activ și covârșitor al generațiilor actuale, care binecuvântează părinții, moșii și strămoșii, mai mult ca pe ele, adeseori învrăjbite în vrăjmași, dar întotdeauna unite în amintirea celor din trecut”.

– Felicitări cu ocazia aniversării Dvs., dragă Doamnă Vera Mereuță! Ce vise aveți la frumoasa vârstă de 80 de ani!

Mulțumesc pentru felicitări. Aveți dreptate, toate vârstele își au frumusețea lor. Chiar și la 80 de ani, mai speri să mai trăiești. Poate îți e hărăzit să apuci Unirea, mai știi?!

– Așa să fie! Vă mulțumesc mult!

Interviu de Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)