Tot mai pustiu în mahalaua mea

Pe an ce trece, mahalaua mea e tot mai pustie. Casele se năruie de dorul stăpânilor, doar buruienile le mai țin de urât. Nu se mai aud nici glasuri de copii cum răsunau odată, nu se mai adună pe la porți oamenii pentru a pălăvrăgi ore în șir, mai ales duminica. Nu se mai ceartă vecinii din cauza păsărilor care le ciugulesc legumele, a câinilor și pisicilor care le mănâncă orătăniile de prin cotețe, acum doar vântul șuieră pe stradă și prin ogrăzile pustii. După ce a decedat tata, moartea s-a oprit pe strada noastră și ia suflete tinere, parcă și-a pus în gând să nimicească orice suflare vie din această mahala. Pe alte uliţe – aceleași impresii, case mai mult pustii, bătrâni bolnavi, copii flămânzi, fără părinți și, desigur, bărbați care își îneacă amarul zi de zi în alcool.