Tortura într-o ţară însorită

Cuvântul „tortură” provoacă repulsie

În tabăra „Floricica” de la Vadul lui Vodă iarba e de un verde ameţitor, pe crengile arborilor înalţi se leagănă zeci de veveriţe, soarele scânteiază în ferestrele căsuţelor de lemn, iar printre frunzele zvâcnitoare se vede apa Nistrului. Peisajul e tipic pentru acest „plai însorit” şi predispune la relaxare, noi însă am fost invitaţi încoace pentru a asista la discuţii despre tortură. E greu să-ţi imaginezi că pe un meleag cu o natură atât de blândă, violenţa poate lua forme atât de monstruoase, totuşi fenomenul torturii e unul real şi actual în R. Moldova – el a ieşit la iveală, în special, primăvara trecută, după 7 aprilie.

La mai bine de un an de la revoluţia din aprilie, Centrul de reabilitare a victimelor torturii „Memoria” a organizat, între 15 şi 30 iunie, în colaborare cu alte organizaţii din domeniul Drepturilor Omului, o serie de acţiuni cu prilejul Zilei Internaţionale pentru susţinerea victimelor torturii (26 iunie). Una dintre aceste acţiuni, Şcoala de vară din tabăra „Floricica” de la Vadul lui Vodă, a avut genericul „Cunoaşte-ţi drepturile” şi a reunit 23 de beneficiari ai Centrului „Memoria”, victime recente ale torturii.

Litera T, groasă, neagră, despicată de o sârmă ghimpată şi de o ramură cu frunze verzi, e simbolul campaniei anti-tortură şi am descoperit-o pe maioul dnei Ludmila Popovici, director executiv al Centrului de reabilitatare a victimelor torturii „Memoria”. Ce reacţie au oamenii obişnuiţi faţă de cuvântul „tortură”?, am întrebat-o pe dna Popovici, medic, psiholog, lector universitar, care ne-a răspuns fără ezitare: „Subiectul Tortura trezeşte reticenţe la foarte multe persoane, atât la oameni simpli, cât şi la cei care ocupă anumite funcţii. E o reacţie absolut explicabilă din punct de vedere psihologic, pentru că atunci când aude de cuvântul „tortură”, lumea se gândeşte că e vorba de suferinţă, durere şi imediat se îndepărtează de acest focar de suferinţă. De fapt, e o reacţie de protecţie, venită uneori din subconştient. Unii oameni, care s-au gândit la fenomenul torturii, au o atitudine mai binevoitoare faţă de victime, dar de foarte multe ori e predominantă reacţia de repulsie: mai degrabă s-ar apropia de un copil cu dizabilităţi sau de altă persoană din categorii social vulnerabile, decât de o victimă a torturii. În afară de aspectul psihologic, mai există aspectul politic, mulţi reacţionează la actul torturii în funcţie de situaţia politică”.

Peste 120 de victime ale torturii se tratează la Centrul „Memoria”

Mai aflăm de la dna Ludmila Popovici că RCTV „Memoria” a fost inaugurat în 1999, că are o echipă mică (un medic terapeut, unul cu profil cardiologic, un psihoterapeut, un psiholog, un consultant juridic), care îşi asumă însă multe obligaţii. Astfel, după 7 aprilie 2009, a crescut brusc numărul celor ajutaţi de „Memoria”: în prezent la Centru sunt înregistrate peste 123 de persoane torturate sau maltratate, ele fac parte din aşa-numitul grup 7 Aprilie. Când au venit la „Memoria”, aceşti tineri erau în traumă profundă, ei au suferit un stres foarte puternic. Consecinţe ale traumelor sunt anxietatea cronică, depresia, problemele psihologice pe termen scurt şi pe termen lung. Mulţi dintre ei simt şi azi o frică inexplicabilă, ei spun că le-a „rămas frica în oase”.

Majoritatea au suferit şi traumatisme fizice în urma loviturilor, a diferitor metode de tortură fizică, în special a loviturilor focusate în regiunea capului. Spre deosebire de alte ţări, unde au avut loc proteste asemănătoare, înregistrându-se circa 50 % de traumatisme cranio-cerebrale, în R. Moldova astfel de traumatisme au constituit 80 % din totalul traumatismelor. Forţele de ordine de la noi au stabilit un record trist ruşinos: au lovit în tineri cu cruzime, mai ales în zona capului. Iar un traumatism cranio-cerebral, se ştie, e periculos pe termen lung, consecinţele rămân pe tot restul vieţii.

Dintre leziunile fizice sunt frecvente de asemenea contuziile renale, fracturile membrelor superioare, unii tineri au probleme psiho-somatice, acutizări de ulcer stomacal sau duodenal, tensiune arterială oscilantă.

Cei neasistaţi la timp riscă să intre în depresie profundă, cel mai grav e că îşi abandonează activităţile obişnuite, apoi survine izolarea socială. „Reabilitatrea lor depinde de ajutorul moral şi material al societăţii, iar la Centrul „Memoria” le este acordată asistenţă medicală şi psihologică gratuită”, subliniază dna Ludmila Popovici, precizând că unul dintre obiectivele RCTV „Memoria” este crearea Centrului de Informare şi Documentare pentru publicul larg, inclusiv pentru jurnalişti.

În discuţia noastră dna Popovici şi-a exprimat şi nedumerirea privind atitudinea partidelor politice faţă de „Memoria”: „În aprilie 2009, partidele ne-au căutat, ne-au contactat, ne-au solicitat, iar după alegerile din iulie ne-au uitat, nu au arătat absolut niciun interes faţă de noi. Toamna trecută am marcat zece ani de la fondare, absolut toţi liderii politici au primit invitaţii, dar nu a venit niciunul”.

O cicatrice în formă de sârmă ghimpată

Din cei peste 300 de tineri torturaţi şi maltrataţi pe 7-9 aprilie (potrivit datelor oficiale, poliţia a reţinut 674 de persoane, inclusiv 83 de minori), i-am văzut la Vadul lui Vodă pe doar douăzeci de băieţi şi două fete. Aceşti tineri sunt dintre cele mai active victime ale torturii, ei intenţionează să fondeze un Club de presă, iar grupul de la Sud a înfiinţat deja un comitet Anti-tortură, în frunte cu Iurie Crăciuneac.

Aproape toţi participanţii la Şcoala de vară de la „Floricica” erau veseli, zgomotoşi, cu feţe luminoase, adică păreau nişte tineri obişnuiţi. Unul din ei, însă, are o cicatrice mare pe braţul drept, e vineţie, verticală, în formă de sârmă ghimpată. Pe tânărul cu cicatrice îl cheamă Nicolae Prisăcaru (24 de ani) şi este licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat. Deşi a recunoscut că e reticent faţă de jurnalişti, că aceştia uneori denaturează adevărul în materialele lor, a consimţit totuşi să-şi spună povestea, pentru JURNAL de Chişinău:

„În noaptea de 7 spre 8 aprilie 2009, pe la ora 1 de noapte, mă aflam în centrul oraşului Chişinău, mai la vale de Arcul de Triumf, în zona Catedralei. Pe neaşteptate, m-au atacat două persoane în uniforme speciale, cu scuturi, cu măşti, apoi au venit şi doi în civil. La început am fost împuşcat cu un glonte de cauciuc, în cutia toracică. Nu am simţit glontele, fiindcă eram în stare de şoc. Eram singur, s-au ocupat special de mine vreo jumătate de oră.

M-au doborât la pământ, cu faţa în beton, mi-au dezbătut dinţii din faţă. Mi-au răsucit mâinile la spate, m-au lovit cu pumnii, cu armele. Eram între viaţă şi moarte. Mi-au fracturat braţul drept, practic, nu-l mai simţeam. Am început să opun rezistenţă abia când m-au ridicat şi vroiau să mă forţeze să merg cu ei. Atunci nu m-am supus, am hotărât să-mi apăr drepturile. Căci mă atacaseră fără nicio explicaţie. Am fost lăsat să zac acolo, ei alergând după alţi băieţi. Aveau în plan să se întoarcă după mine, dar eu mi-am dat seama că sunt în foarte mare pericol şi am hotărât să acţionez. Zăceam nemişcat la pământ, însă am găsit în mine puteri să mă ridic şi m-am pornit în neştire. Vroiam totuşi să rămân în viaţă.

Nu eram total conştient, parcă vedeam nişte flash bak-uri. Conştiinţa mi-a revenit peste un timp, am realizat că ajunsesem lângă Universitatea de Medicină. Nu-mi dau seama cum am scăpat din cercul morţii, cum am ieşit din parcul Catedralei, nu ţin minte cum m-am târât până la Universitatea de Medicină. Apoi am mers pe jos până la căminul unde locuiam – aici am ajuns pe la ora 4 dimineaţa. Nu ştiam că mâna mi-e fracturată, prietenii îmi spuneau să merg la spital, eu nu vroiam. Dar până la urmă m-am dus la spital, cu propriile forţe. Am stat la spital o lună, mi-au făcut operaţie. Părinţii nu ştiau nimic. Au aflat în ultima zi, când trebuia să fiu externat. Am avut şi un conflict în familie din cauza celor ce mi s-au întâmplat pe 7 aprilie. Eu sunt din oraşul Drochia, părinţii sunt medici, tata neurolog, mama – asistentă medicală.

Acum mă simt bine, starea generală a sănătăţii e satisfăcătoare. Doar că nervul de la braţul drept a rămas lezat, se pare că nu s-a restabilit – am o disfuncţie locomotorie.

Care-i poziţia mea vizavi de cei care m-au agresat? Nu am avut timp să-i caut, să insist să se deschidă un dosar legat de cazul meu. Am fost foarte ocupat, am considerat că trebuia în primul rând să mă ocup de studii. Anul acesta absolvesc Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat, am scris teza de licenţă, ea a fost pentru mine o prioritate.

Cu siguranţă, cei care m-au maltratat în noaptea de 7 spre 8 aprilie au avut un comportament abuziv, neprofesional, antiuman. E foarte puţin probabil ca să-i pot găsi, să-i pot vedea faţă în faţă. Dar dacă totuşi, printr-o minune, i-aş întâlni, nu cred că aş vrea să mă răzbun. Chiar aş sta de vorbă cu ei, în măsura înţelegerii lor. Cred că fiecare caz de tortură şi maltratare trebuie analizat concret, detaliat şi necesită o interpretare corectă”.

Nicolae Prisăcaru a ţinut să ne mai spună că i-a acordat susţinere Primăria Municipiului Chişinău. De asemenea, pe el şi pe colegii săi de suferinţă i-au ajutat organizaţiile nonguvernamentale, în special Centrul de reabilitare a cictimelor torturii „Memoria”. Nu au primit ajutoare financiare, ci consultaţii medicale, o atitudine omenească, suport moral şi psihologic.

Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)