Toate trec, dar nimic nu trece fără să lase urme!

 

Sora Cătălina răsfoind împreună cu bunica Memoriile ei

Deportate în Siberia şi în Kazahstan, aceste familii sunt un exemplu demn de urmat pentru noi, descendenții lor, și am vrea să fie un model de demnitate și pentru alți tineri

Suntem două surori, descendente din neamul Mârzenco, neam de martiri, oameni demni de tot respectul, cu un destin dramatic, dar cu o mare dragoste de patrie. Considerăm de datoria noastră să înțelegem prin ce a trecut acest neam și să povestim și celor de seama noastră. Bunicii noștri, împreună cu rudele lor, au fost deportați în Siberia.

Când eram mai mici, nu înțelegeam multe lucruri, dar, ascultând amintirile bunicii noastre Sira (Silvia) și comentariile ei la fotografiile din Siberia, am prins a înțelege câte ceva. Am devenit curioase şi am studiat arhiva localităţii noastre, a satului Tătăreşti, raionul Străşeni, dar și arhiva familiei noastre, şi am rămas profund impresionate de trecutul satului, și de soarta crâncenă a neamului nostru. Familiile Mârzenco, Ţârdea, Cucereanu, Focşa şi Calancea au fost pe timpuri cinstea şi onoarea satului, au luptat pentru dreptate și adevăr, dar au devenit victimele calvarului stalinist și rămân a fi victime și azi.

Tinerii trebuie să cunoască adevărul

 

Aici suntem ambele cu bunica

Deportate în Siberia şi în Kazahstan, aceste familii sunt un exemplu demn de urmat pentru noi, descendenții lor, și am vrea să fie un model de demnitate și pentru alți tineri ca noi. Pentru asta însă tinerii de vârsta noastră trebuie să cunoască adevărul.

Din cele ce ne-a povestit bunica noastră Silvia, știm că străbunicul nostru, Vasile Mârzenco, și străbunica Ioana au avut 9 copii. Vasile Mârzenco a fost unul dintre liderii locali ai Partidului Naţional-Ţărănesc din România, de mai multe ori delegat la conferinţele regionale din Basarabia, dar şi la anumite foruri naţionale ale partidului care se desfăşurau la Bucureşti.

După război, a fost condamnat la ani grei de puşcărie, dar a evadat din închisoarea NKVD şi a activat treisprezece ani în ilegalitate, inclusiv printre combatanţii antisovietici din Ucraina de Vest. A fost nevoit să umble fugar și s-a ascuns în Ucraina, unde s-a angajat la un polonez ca îngrijitor de animale. Pentru a evita orice suspiciune, și-a schimbat numele din Mârzenco în Mârzac.

Străbunica Ioana a rămas acasă cu cinci copii

Din primele luni ale războiului, feciorul lor mai mare, Mihail, de 26 de ani, a plecat pe front. La Cotul Donului, a căzut prizonier la ruşi şi a nimerit într-un lagăr din Kuzbass, de unde nu s-a mai întors.

Al doilea fecior, Victor (tatăl interpretului Anatol Mârzenco), a scăpat de deportări doar printr-o altă întâmplare nefericită. În 1941, Victor Mârzenco s-a pomenit între pereţii închisorii Jilava din Bucureşti, pentru că întârziase la mobilizarea în armată (pe vreme de război).

Între timp, fiica mai mare, Zina, s-a stabilit cu traiul la Bucureşti, iar cea de a doua fiică, Iulia, s-a căsătorit la Chişinău.

Străbunica noastră, Ioana, a rămas acasă cu cinci copii: Claudia, Silvia, Vasile, Ion şi Olga. În noaptea de 4 iulie 1949, toţi au fost treziţi de bătăi brutale în uşă și duşi în Siberia, ca familie de „trădător român”. Dintre toți, doar Claudia atinsese vârsta majoratului, iar mezina, Olga, împlinise şapte ani (dosarul de deportare nr. 462, pe numele Ioanei Mârzenco, se află în arhiva MAI) .

Copiii unui duşman al poporului

Fără bărbat şi fără casă, cu atâţia copii smulşi din culcuşul lor cald şi aruncaţi în pustietăţi glaciare, inima mamei Ioana n-a rezistat nici jumătate de an. I-au săpat mormântul singuratic pe un ger de 40 de grade, în Siberia. Rămaşi orfani, copiii au prins a scrie demersuri prin toate instanţele, inclusiv la Kremlin, pledând nevinovaţi şi cerând să fie eliberaţi. Răspunsurile loveau ca o necontenită rafală: „NET! NET! NET! SUNTEŢI COPIII UNUI VRAG NARODA!”.

Ionel Mârzenco, fiul mai mic al lui Vasile şi Ioana Mârzenco, fratele bunicii, este autorul unei impresionante scrisori adresată lui Stalin, în care îl informează despre chinurile prin care trece împreună cu familia sa deportată şi-l roagă să le vină în ajutor. „Îmi amintesc că mama a murit după trei luni de Gulag. Eram disperaţi. Câştigam câte 200 – 300 de ruble la tăiatul pădurii. Ne ajungea să cumpărăm o căldare de cartofi sau o pâine. Când am scris scrisoarea, speram să fim ajutaţi să ne întoarcem acasă. Nu am primit niciun răspuns. Odată cu trecerea timpului, am uitat, însă, de ea”, mărturiseşte unchiul nostru, Ion Mârzenco.

Unchiul Ion l-a găsit pe străbunicul Vasile

Acolo, în regiunea Tiumen, bunica Silvia s-a căsătorit cu bunicul, Gheorghe Ghiaur din satul vecin, Pănăşeşti, deportat şi el cu aceeași formulare: „progenitură de duşman al poporului”. Li s-a permis să revină la baştină doar pe la sfârşitul anilor ’50, după moartea lui Stalin. S-au întors acasă cu doi copii în braţe, Vasile şi Zinaida.

Unchiul Ion știa că tatăl lor, adică, străbunicul nostru, Vasile Mârzenco, se ascunde pe undeva prin Ucraina. Nu se văzuseră 12 ani. A început să-l caute. Lucra şofer de autobuz și a ajuns și prin localitatea unde știa că ar putea să-l găsească. Cu greu, dar l-a găsit. „Nu m-a recunoscut. Aveam opt ani când am fost despărţiţi unii de alţii. A început să plângă de bucurie când a aflat că toţi fraţii am supravieţuit greaua încercare…”, afirmă unchiul Ion Mârzenco. Surprins, Vasile Mârzenco a renunţat la conspiraţie, şi-a strâns fiul în braţe şi s-a întors înapoi acasă să aibă grijă de familie.

Reabilitaţi cu mare greu şi nedespăgubiţi

Securiştii au încercat să afle tot ce a făcut Vasile Mârzenco în perioada dispariţiei sale. Credeau că vor reuși să-l înfrângă, dar în zadar. Omul s-a dovedit a fi mai tare. A rămas în libertate şi a trăit în familia sa regăsită, până l-a luat Domnul, la vârsta de 83 de ani.

Odată ce au revenit acasă, rudele noastre nu şi-au mai găsit liniştea şi pacea deplină. Aceşti oameni s-au reabilitat cu mare greu, cu mare greu şi-au demonstrat nevinovăţia şi luptă şi în continuare pentru drepturile lor.

Bunica noastră Silvia rămâne pentru noi şi pentru verişorii noştri o carte deschisă. Din povestirile ei cutremurătoare am aflat o istorie pe care nu o poţi găsi în cărţi, am învăţat istoria vie a neamului nostru şi am luat preţioase lecţii de viaţă, pe care nu le înveţi la nicio şcoală din lume!

Memoriile Bunicii Sira

(fragmente)

„…Dar a venit şi foamea (1946). Noi, cei cinci care eram cu mama, trebuia să lucrăm pământul, dar nu erau puteri, căci eram istoviţi şi necăjiţi.

Şi tot aşa mergea viaţa amară cu sărăcie, foamete şi biata mamă nu ştia cu ce să ne încalţe sau să ne îmbrace, căci trebuia să mergem la şcoală, dar mama nu avea bani. Mie mi-a cusut o rochie din pânză de tort, aşa se spunea atunci la material, în picioare aveam nişte chirivici împletiţi în crucioc şi mergeam la scoală aşa, iar când veneam acasă picioarele erau roşii de frig. Şi tot aşa mergeam cu nădejdea căci poate va veni şi tata acasă şi s-or mai schimba vremurile, dar dimpotrivă, au trecut anii 45, 46, 47, 48 şi a venit şi anul 49, cel mai dureros, căci duşmanii mergeau cu răul înainte.

În noaptea de 4 iulie 1949 ne-am trezit cu o echipă de duşmani care băteau în fereastră. Ei i-au spus mamei să stea pe loc căci trebuie să plecăm din sat cu familia, aveţi dreptul să luaţi cu voi 250 kg cu tot cu haine şi mâncare şi atât. Atunci biata mamă mai vroia să fugă ba încolo, ba încoace, dar nu se mai putea căci soldaţii o urmăreau la tot pasul, pe urmă a strigat: „… sculaţi, dragul mamii, căci a venit şi rândul nostru să părăsim casa, cuibul vostru drag în care aţi crescut nouă copilaşi, pe tata l-au dus şi nu mai vine şi ne duc şi pe noi.” Am început toţi a răcni, a plânge, dar nimănui nu-i era milă de noi. Olguţa, sora cea mai mică, plângea şi striga: „Dă, mamă, vaca, să rămân eu acasă!”, dar duşmanii au tras maşina la colţul casei şi ne împingeau ca pe nişte oi în maşină.

La ora patru dimineaţa ne-au dus la primărie unde ne-au „înregistrat”, iar la ora opt dimineaţă ne-au scos din sat şi ne-au dus la gara din Straşeni, ne-au băgat într-un tren marfar din cel care duc vitele şi am stat două zile până s-a umplut cu lumea cea nevinovată (căci erau bătrâni, tineri, copii ba chiar şi femei însărcinate). Trenul avea 60 de vagoane, al nostru era Nr.43, aici ne adunasem noi din Tătăreşti, Găleşti, Străşeni şi din mai multe sate, acum vagoanele s-au umplut cu lume nevinovată şi trenul era gata de plecare, când pe la ora şase seara a pornit trenul din gara Străşeni, direcţia spre răsărit unde noi nu ne-am gândit, groaznic a fost ceasul acela când se auzeau atâtea răcnete, şi lacrimi, şi strigăte în tren şi pe peron.

Şi aşa am mers două săptămâni cu trenul. Mama, când se oprea trenul la câte o gară, scotea sărmana capul pe fereastră şi întreba care-i distanţa, tot vroia să dea de bădiţa Mişa (fratele), căci am trecut de Celeabinsk, Kazan, Ufa până am ajuns la Omsk. Au făcut apelul, ne-au înscris pe toţi şi ni s-a spus că suntem aici pe viaţă şi trebuie să muncim ca să avem unde trăi, ne-au dat topoare şi beschii şi, ca să nu fugă nimeni, ne-au pus un poliţai (comandant), la care să ne ducem în fiecare dimineaţă şi seară la otmetkă. Şi aşa s-a pornit viaţa în Siberia.

Au trecut patru luni de zile. Acum vine frigul, mâncare nu prea era, căci nu avusesem mare zapas de acasă, iar aicea ne dau pâinea cu cartelă, noi eram şase persoane, ne dădeau două buhanci de pâine pe zi, pâine neagră toată săptămâna, dar duminica ne dădeau pâine albă.

În luna lui decembrie, mama n-o mai putut răbda jalea noastră şi foamea şi s-a îmbolnăvit. Nu erau nici medici, nici medicamente ca să o salvăm, sărmana, şi, la 28 decembrie 1949, s-a stins din viaţă lăsându-ne pe aceşti cinci copii în grija nimănui, flămânzi şi goi într-un pustiu cu 40-45 de grade de frig.

Acum trebuia singuri să muncim ca să trăim mai departe. Rămaşi singuri, lucram fiecare după puterile noastre şi trăiam în bună înţelegere ca fraţii uniţi. Dar mai erau familii necăjite ca şi noi, moldoveni, din satul vecin Pănăşeşti la care familie îi spunea Ghiaur. Elizaveta cu trei copii, Gheorghe, Dumitru şi Eugenia, tot fără tată, căci şi tatăl lor a fost judecat pe zece ani la închisoare pe care o făcea la Vorkuta, oraşul Inta. Eu m-am căsătorit cu Gheorghe acolo, în Siberia, şi am întemeiat o familie de cinci copii. Pe Vasile şi Zinaida i-am născut în Siberia.

Mai departe mergea viaţa aşa cum e dată de Dumnezeu. (…)

În anul 1955, după moartea lui Stalin (1953), au început moldovenii de acolo să se retragă spre Moldova, de unde au fost deportaţi, care şi cum putea, căci când ne-au dus, ne-au dus gratis, iar înapoi trebuiau deja bani de drum. (…)„

Mădălina și Cătălina Ghiaur, eleve