Tirania ca efect cumulat

Pentru a reveni la fondul chestiunii, trebuie să ne punem câteva întrebări importante și să acceptăm câteva adevăruri neplăcute. De reacțiile pe care le vom avea va depinde destinul nostru. La unele întrebări trebuie să răspundă societatea. La altele poate răspunde doar puterea și lacheii săi.

Alegătorii care au conștiință civică și-au formulat deja întrebările esențiale, la care caută răspuns în PMAN. Avem însă și oameni, covârșitoarea majoritate a populației, care nu au sentimentul apartenenței la comunitate. De aici indiferența față de politic, absenteismul la urne. Această lume pasivă și “lehămetită” preferă soluțiile existențiale dificile (supraviețuirea acasă, emigrarea) angajamentului civic, care i se pare și mai dificil, dar numai pentru că nu vede relația de cauzalitate între binele tuturor și binele personal. Majoritatea apatică și “plictisită” trebuie făcută să înțeleagă că scenariul pe care îl scrie acum puterea poate face imposibile atât supraviețuirea acasă, cât și plecarea peste hotare. Un regim dictatorial, tiranic conduce, inevitabil, la izolarea țării. În cazul RM, al cărei buget depinde de remitențe și de piețele de desfacere din jur, acest scenariu poate fi fatal sub aspect economic și demografic. Dacă nu pricep contraargumentul “civic” la dictatură, acești oameni l-ar putea pricepe, în schimb, pe cel “economic”, “financiar”. Cine să-l promoveze însă în mase? De exemplu, printre tinerii care preferă distracțiile și cozile subsecvente la ghișeele Western Union unei scurte vizite la secția de vot, dacă nu chiar în PMAN?

În cazul puterii și celor care o deservesc, provocările viitorului sunt și mai ușor de identificat, iar răspunsul la unele întrebări trebuie dat în regim de urgență.

Să le enumerăm, în speranța că le vor citi, fie și din prudență, dacă nu din bună-credință. S-ar putea ca șansa noastră să rezide mai curând în această lectură decât în deșteptarea pasivilor la viața politică.

Așadar.

Acuzația de “atac la statul de drept” pe care o aduce opoziția și societatea civilă puterii nu este doar retorică electorală și încă un slogan pentru mobilizarea maselor. Prin invalidarea mandatului lui Năstase, nu s-a îndeplinit doar un ordin de la șefu’, s-a pășit pe terenul nesigur și exploziv al samavolniciei legitimate. Nu este vorba aici numai de “hotelka” sau de idiosincraziile unor persoane concrete și sus-puse, e vorba de recursul expres și în premieră pentru RM la un mod de guvernare și de gestionare a statului și a societății străin istoriei noastre. Am avut Ev Mediu autocratic până în 1918, apoi, în 1938, o monarhie care a degenerat brusc în dictatură și, în sfârșit, un sistem totalitar instaurat în 1940 și reinstaurat în 1944. Niciunul din regimuri nu se compară însă cu ceea ce se construiește acum la noi. Am asociat până azi puterea absolută cu ceva venit și impus din afară. Și am trăit acest fenomen ca atare, umili și supuși, așteptând ceasul izbăvirii. Nu ne-am făcut-o însă niciodată cu mâna noastră și să ne ferească Sfântul să o facem acum. Pentru că nu știm ce este și cu ce se mănâncă. În incultura și ignoranța noastră, habar nu avem ce înseamnă stat dictatorial de producție proprie. Compoziția chimică a acestui drog și efectele lui secundare sunt greu de evaluat mai ales în fazele inițiale, când toată lumea mai crede că nu e vorba decât de o minoră abatere de la legi și Constituție, de încă un joc al puterii, de un mic și deci scuzabil exces, de un aranjament ceva mai neobișnuit, prin “noutatea” lui, dar căruia i se mai poate da aparența de normalitate, de legalitate.

Nimeni nu vrea să instaureze dictatură, nimeni nu gândește niciodată în acești termeni: viitorii tirani vor doar să-și apere interesele, libertatea, să-și satisfacă pofta de putere și de control. Cu excepția unor hitleri, lenini sau mao, care au mers deliberat spre statul totalitar, adică spre dictatura unui singur partid în numele unei Idei, toți ceilalți au urmărit interese mult mai meschine și au edificat regimuri dictatoriale din rațiuni mai curând tehnice decât ideologice. La început, nimeni nu este prea conștient de ceea ce face, dar mai apoi acceptă propria eroare și i se conformează ca unei fatalități. “Nu se putea altfel”, vor spune, peste ceva timp, Candu cu Plahotniuc, când nu va mai fi cale de întoarcere. Și ei, și judecătorii lor simt deja că nu au altă posibilitate de a rămâne la putere, dar încă nu o pot spune. Mixtul li se mai pare încă soluția mântuitoare: o solidă majoritate democrat-socialistă în legislativ i-ar putea determina să facă unele concesii în privința Chișinăului și a democrației în general. În cazul în care parlamentarele vor avea alt rezultat decât cel scontat, vom auzi, cu certitudine, și hélas-ul fatalist: “statul” va trebui “apărat prin orice mijloace”, bineînțeles în numele “stabilității și securității”, dar prin suspendarea “temporară”, fortuită a democrației. Cum altfel să lupți cu „forțele distructive”?

 (va urma)

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)