„Timpul trece peste noi ca un val invizibil”

Pictorița Eudochia Robu la expoziția „Trei generații”

Interviu cu Eudochia Robu, artist plastic, Mitoc, Chișinău

– Dragă Eudochia Robu, ați păstrat unele din primele desene ale Dvs.? Unde, la ce vârstă le-ați făcut? Ce desenați în copilărie?

Nu, din păcate. Poate că unele obiecte de pe vremea copilăriei s-au păstrat prin podul casei noastre din satul Borosenii Noi, Râșcani. Acolo depozitam tot ce nu puteam ține în casă. Demult n-am mai urcat pe-acolo! În vacanțe îmi plăcea să stau sub acoperișul fierbinte, răsfoind manuale, ziare și alte hârțoage. Dar să știți că pe unele fotografii, pe verso, au rămas niște desene de-ale mele. Desenam unul și același chip de fată în profil, cu o mână întinsă, ținând o floare, și neapărat îmi inscripționam cu litere de tipar numele. Mă învățase tătuca (bunicul) să citesc, înainte de a mă duce la școală. Am învățat literele după titlurile de ziare, „Moldova socialistă” și „Tinerimea Moldovei”.

– Oamenii din satul Dvs. își pictau porțile, pereții, cuptorul din casă?

O vecină a adus tocmai de la Zăicani un model de pictură pe sticlă, care împodobea streașina casei, de jur împrejur. Îmi amintesc cum oamenii din Borosenii Noi au început a-și tencui casele. Apăreau diferite ornamente: la ferestre, sub streșini. Meșterii populari și-au dat frâu liber imaginației. Pictau care mai frumos, care mai înzorzonat, după gustul, dar și după buzunarul gospodarului. Țin minte, am făcut și eu niște tipare pentru casa noastră. Voiam, neapărat, să fie „în stil național”, era un desen geometric, gen broderie în cruciulițe. Dar n-a fost să fie. Probabil, meșterii n-au vrut să se complice. Fiecare avea clișeele, șabloanele sale. După aplicarea ornamentelor, fiecare gospodină vopsea totul, cât mai colorat, să fie frumos!

–I-ați desenat pe părinții Dvs.?

Părinții mei se numesc Emilian Nicolae și Parascovia (i se spunea Anușca). I-am desenat de multe ori, mai ales pe mama. Ea a fost chiar prototipul unui personaj din lucrarea mea de licență.

– Ce revelații ați avut la Facultate (Institutul de Pictură, Sculptură și Arhitectură „I. Repin” din Sankt Petersburg, 1978-1986)?

Anii de facultate au fost cei mai frumoși! Visai, zburai, aveai timp și aveai unde merge să vezi capodopere. Sankt-Petersburgul, el însuși, e un oraș-muzeu. Oricând puteai să te duci la vreo expoziție, plecai chiar și de la ore, la Ermitaj, la Muzeul Rus (Russkii Muzei), să studiezi pictura unui anumit autor. Apoi reveneai în atelier și continuai să lucrezi. Puteai să hoinărești pe străzi, să descoperi lucruri miraculoase.

– De când trăiți și pictați în satul Mitoc, Orhei?

Întorcându-mă de la studii, eram deja căsătorită. Ne-am oprit la Mitoc. De ce? Colegii mei și-au găsit de muncă la Chișinău, iar eu eram plină de vise. Unul din ele era să am atelier, așa că ne-am construit casa cu atelier. Apoi s-au născut copiii, s-au perindat multe evenimente și întâmplări. Nu ne-am mai urnit din Mitoc.

– În arta Dvs. surprindeți spiritul satului, individualitatea lui, trecutul îmbinat cu prezentul. Elementele satului arhetipal vă emoționează, vă tulbură? Unde le găsiți?

Da, satul ocupă un loc aparte în pânzele mele, însă nu e subiectul principal al creației mele. Natura te provoacă cu frumusețea ei. Nu mă inspiră peisajul în general, ci satul cu arhitectura lui, cu arta de a construi a omului de la țară. Și, vai!, e atât de trecător totul! Timpul trece așa, ca un val invizibil și distruge tot ce durează mâna omului. Durerea pentru frumusețile trecătoare ale satului, emoția în fața lor este prezentă în lucrările mele, de pildă, în seria de tablouri „Butuceni”. Ador piatra! Și mai ales ce a putut făuri omul din ea! Garduri, stâlpi de poartă, stâlpi de casă, hogeaguri și multe alte lucruri, unele rămân și dăinuie peste ani! Este arta populară, ce dovedește bogăția sufletului unui țăran.

 – Mitocul e un sat cu perspectivă ori fără? L-a pustiit și pe el migrația?

Nu știu dacă Mitocul are sau nu perspectivă. Să dea Dumnezeu să fie pace și liniște în lume, că-n rest le facem noi pe toate! Și din Mitoc au plecat mulți și încă mai pleacă peste hotare. Dar aflându-se la 2-3 km de Orhei, mulți vin și se stabilesc aici cu traiul. Apar case noi, familii tinere! Copiii învață la școala din sat, dar mulți dintre ei au ales să studieze la Orhei.

– Cum ați realizat tabloul „Bule de săpun”? O fetiță face bule de săpun lângă ruinele unei case bătrânești – această scenă dramatică e construită îndelung ori spontan?

„Bule de săpun” a rezultat din cele văzute prin satele noastre. Are tangență cu aceeași migrație, pustiire a satului. Personajul central al tabloului nu e copilul care face bule de săpun, ci însuși stâlpul de piatră lângă care e fetița. Cândva, acesta a fost un stâlp de poartă, dar a rămas de izbeliște, al nimănui. Mai rezistă un timp, până nu vine buldozerul și-l dărâmă și-l șterge de pe fața pământului! Bulele de săpun sunt clipele, orele, zilele care trec peste noi. Fetița este un personaj generalizat. Ideea unei lucrări vine așa, pe neprins de veste, uneori zboară și uiți de ea. Dar apoi revine, clocește în capul tău, până nu începi s-o schițezi undeva. Într-o zi, ajunge pe pânză.

– „Nor călător” e un tablou extraordinar pe care l-ați creat în 2015. E un nor real? L-ați folosit pentru a arăta că poarta, stâlpii, casa rămân locului, reprezentând statornicia, în contrast cu norul hoinar?

Ideea este că norul e veșnic! În rest, totu-i trecător! Și noi ne trecem!

– Tabloul „Pământ străbun” ne înfățișează un ponor, copaci, rădăcini în lutul galben și multe oale, ulcioare printre rădăcini. Ați căutat oale în realitate pentru a le desena exact?

„Pământ străbun” e un peisaj concret de prin părțile Secărenilor, Hâncești. Iar oalele sunt creația omului. Din lut ne-am născut, în lut ne întoarcem.

– Expoziția „Trei generații” a cuprins lucrări de Eleonora Romanescu, Eudochia Robu și Cristina Movileanu. A fost o expoziție-eveniment, găzduită de Galeria „Brâncuși”. Ce vă leagă de Eleonora Romanescu? Dar de tânăra Cristina Movileanu?

Expoziția „Trei generații” a fost o încununare a tot ce am izbutit să realizăm la Secăreni, satul de baștină al lui Vasile Movileanu, tatăl Cristinei. Așa s-a întâmplat că ne-am întâlnit cu doamna Eleonora Romanescu acolo, la Secăreni. Locuri pitorești, frumoase, ce m-au impresionat mai demult. Din vorbă-n vorbă, am convenit cu Eleonora Romanescu și cu Cristina Movileanu să pictăm acolo. Cristina a fost gazda, a avut grijă de noi, ne ducea prin locuri interesante, știute de ea. Eu zic că a fost o tabără de creație. Am fost pe-acolo și vara, și toamna. Ziua ieșeam la studii, iar seara ne adunam împreună, discutam. Împreună cu Ana Movileanu, mama Cristinei, meșter popular, cântam, recitam poezii. Doamna Eleonora Romanescu ne-a povestit multe despre copilăria ei, petrecută în refugiu, în România. Ne povestea ce reprezenta școala pe atunci și, în general, sistemul de învățământ românesc. Apoi cânta romanțe, cântece bisericești. Cu tatăl Cristinei am fost colegi la Școala de Pictură „I. Repin” din Chișinău, actualul Colegiu de Arte Plastice „A. Plămădeală”. Pe Cristina și pe sora ei,Victoria, le știu de mici.

– Felicitări pentru tabloul expus în cadrul Bienalei Internaționale de Pictură 2017! Cum i-ați elaborat structura? Cum redați senzația de plutire?

Vă mulțumesc pentru felicitări! E pentru prima dată când particip la Bienala Internațională de Pictură. Vorbiţi de senzația de plutire? Da, plutim și zburăm prin timp! Ca și puful de păpădie! Și în lucrarea asta am adus un stâlp de poartă: statornic, ferm, dârz. De aici și denumirea tabloului – „Împietrire”. Acum, fac o serie de naturi statice cu flori.

– Ați și postat pe Facebook o serie de „Buchete de duminică” ce au adunat multe vizualizări, aprecieri.

Merg des la un izvor după apă. Primprejur cresc multe plante, flori, unele modeste, altele mai ochioase. Strânse la un loc, arată minunat. Cum le strângeam, așa le şi pictam. Deoarece primul a fost „Buchețel de Duminica Mare”, au urmat alte „Buchete de duminică”. Cu alte flori, bineînțeles, care să bucure ochiul privitorului. După flori, voi porni o serie de portrete. Mă fascinează portretul.

– Multă inspirație și calde mulțumiri!

Eudochia Robu. Pământ străbun

Eudochia Robu. Pământ străbun

Eudochia Robu. Buchet de duminică

 

 

 

 

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)