TEROAREA ROȘIE // Partizanul s-a spânzurat, iar căpitanul s-a împușcat

Atrocităţile cadrelor sovietice de ocupaţie în Basarabia

385231

În anii de ocupație sovietică a Basarabiei, propaganda de partid (comunist) a avut grija să impună în permanență mai multe imagini false despre aflarea firească a spațiului dintre Prut și Nistru în componența României. Printre aceste insinuări și invenții puteai întâlni diverse baliverne despre „jandarmi răi” sau „cadre românești de mâna a doua” etc. Dar să vedem ce fel de cadre trimitea Kremlinul după ocupaţia Basarabiei în 1940.

Răsfoind documentele din arhivele ascunse zeci de ani, vom descoperi că populația românească dintre Prut și Nistru a fost supusă mereu unor procese antiumane, inclusiv deznaționalizării și genocidului direct. Iar în calitate de conducători ai ei au fost postate gloate de venetici, care nu cunoșteau limba băștinașilor și nici nu și-au dat osteneala să o cunoască. De cele mai multe ori, cadrele de conducere și specialiștii sosiți pe făgașul ocupației nu erau decât niște degradați în țara lor, dar veniți cu pretenții mari în fața basarabenilor.

De notat că toate informațiile privind atrocitățile comise de oamenii Kremlinului pe pământul nostru au fost secretizate de la bun început, abia acum cercetătorii reușind să dea de ele. În cele ce urmează ne referim doar la vreo câteva cazuri dintre cele ce se relevau la fiecare pas.

Partizanul s-a spânzurat

Nikita Eftifeevici Kalenik, membru de partid comunist, un fost călău enkavedist ieșit la pensie bună de militar, pe timpul războiului a participat la operațiuni militare în spatele frontului german. După cum se știe, asemenea diversioniști erau numiți de propaganda sovietică „partizani”.

Auzise omul că în Basarabia vinul curge direct din copaci și a cerut să fie trimis încoace la muncă. La Chișinău a fost numit secretar de partid la Trustul nr. 2 din domeniul Ministerului Construcțiilor Comunale. Dat bine cu paharul însă și ieșit total din ritmul unei normalități sociale, partizanul a fost „retrogradat”. Ah, ce cădere dureroasă! Din secretar de partid a devenit „președinte al organizației sindicale” la centrala electrică din capitala RSSM, continuându-și marea satisfacție de a bate cu pumnul în masă, ca șef ce era, înjosindu-i pe băștinași…

Dar și la locul următor, bețiile și dezordinea morală ale insului nu s-au mai oprit. Cu timpul, a început a vedea cai verzi pe pereți și, într-un moment de euforie alcoolică, și-a pus ștreangul în gât. Într-o dimineață de ianuarie 1951, partizanul-președinte Nikita Kalenik a fost găsit spânzurat în scara blocului nr. 91 de pe strada Şciusev din Chișinău.

Căpitanul s-a împușcat

Bine știut, Ministerul Securității RSSM a fost forța primordială a terorii și genocidului sovietic în Basarabia. Respectiv, oamenii săi se manifestau ca cei mai răi jandarmi ai lumii de atunci. Dar și aceștia păreau a nu fi veșnici, cu atât mai mult cu cât frica generală în fața unei eventuale „demascări” dăinuia mai întâi printre securiștii înșiși, astfel că beția și desfrâul îi ajutau să-și ia viața cu propria mână.

Ca să vezi, milioanele de victime ale acestor călăi pe scara întregii țări nu puteau intra în vreun registru bine ticluit, de multe ce erau. Însă puterea de atunci își înregistra cu migală pierderea propriilor ostași. Într-o notă secretă a Ministerului Securității RSSM din 1949, cu referire la o scurtă perioadă, sunt înșirate mai multe cazuri de sinucidere a kaghebiștilor la diversele lor clipe de „înălţare”. Iată doar câteva dintre ele.

La 12 iunie 1948, milițianul din Bender, Valentin Pristijneac, s-a îmbătat a câta oară rău de tot. A tras două focuri verticale din arma sa din dotare, la a treia împuşcătură și-a lipit țeava pistolului de tâmplă și… dus a fost. Este caracterizat ca un beţiv și un desfrânat incorigibil.

Aceleași calități de „bețiv și desfrânat” le sunt atribuite și altor kaghebisti sinucigași din lista cu pricina. Sergentul Vladimir Knîrikov, venit din Breansk, Rusia, a preferat să se spânzure la 20 octombrie 1948, ca și colegul său Trofim Kiper, originar din raionul Bulboaca, care-și făcuse capătul cu două luni mai devreme.
Locotenentul superior Fiodor Șireaev, șeful statului major al Pazei de Stat din raionul Krasnoarmeisk, Chișinău, la 19 decembrie 1948, cu capul plin de aburii alcoolului, a început să-și învinuiască soția de infidelitate, gesticulând cu pistolul în mână. S-au adunat rudele, au clarificat împreună situația și, după plecarea lor, ofițerul s-a împușcat drept în inimă.

Un caz ca la indigo s-a produs și în casa căpitanului securist Iacov Gubici, șef al unei secții de miliție din Tiraspol. La 28 ianuarie 1949, după ce a băut cât a putut, a prins să-și alunge rudele prezente în casa sa cu cuvintele „Marș de aici, trădătorilor!”. I se părea că au venit să-l spioneze. Rămas singur, căpitanul a înțeles că este „demascat”, și-a lipit țeava revolverului de tâmplă și a tras…

Trăgeau în oameni la întâmplare

Victor Zobov s-a decis să conducă în Basarabia, sosind de pe malurile Donului, de aceea îl poreclise lumea „Cazac”. A fost numit secretar al Comitetului Executiv raional Strășeni. Găsim în arhive descrierea mai multor isprăvi ale acestuia. La 18 iulie 1949, soția sa, Maria Zabolotnaia, se plânge la comitetul raional de partid, precum că soțul ei vine acasă mereu turmentat și o bate până la sânge, mai amenințând-o în permanență că o omoară. Când nu vine acasă deloc, semnalizează femeia, înseamnă că a rămas să înnopteze pe la alte case. Scrisoarea a trezit reacția firească a ierarhiei raionale, astfel că într-o noapte apropiată Zobov a fost găsit beat criță, dormind cu două femei alături, chiar în biroul său de secretar raional. N-a urmat nicio pedeapsă, doar o mustrare pe linie de partid.

De altfel, somnul prin birouri era un sport preferat al cazacului de pe Don. Drept dovadă, în alt document de arhivă întâlnim o notă explicativă a comunistului Ivan Derbilov, instructor al Executivului raional, privind comportamentul său indecent în fața țăranilor din satul Tătărești. Pe marginea cazului, acesta spune că nu era el unicul beat în localitatea cu pricina. Cică, la începutul lunii mai 1950, a fost trimis într-o misiune de acumulare a „surselor financiare de la țărani, în cadrul împrumutului de stat de trei procente”.

Sosind la Tătărești, primul care s-a îmbătat a fost Zobov, șeful delegației, și numai după aceea s-au cherchelit și ceilalți condrumeți. Însă Zobov a băut atât de mult, spune Derbilov, că a adormit chiar în fața oamenilor care intrau în primărie să depună banii pentru împrumutul statului. După ce a sforăit cu capul pe masă, mai scrie instructorul, Zobov a căzut cu totul la podea și a continuat să doarmă întins sub masa președintelui sovietului sătesc.
În vara aceluiași an, din nou aburit de-a binelea, cazacul de pe Don, acum șef în raionul Strășeni, a dat buzna în plină noapte în dormitoarele taberei de copii „Strășeni”, căutând vreun pat al educatoarelor. La gălăgia declanșată au sosit paznicii, însă Zobov i-a amenințat cu pistolul chiar în fața copiilor speriați. Despre aceasta îi informează pe sus-pușii săi, într-o notă scrisă, însuși directorul taberei, Ivan Kurkin.

Destule plângeri pe numele lui Zobov a scris și următoarea sa soție, Natalia Kolceva. Iar în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1950, adică după o beție soră cu moartea, consacrată „aniversării revoluției bolșevice din octombrie 1917”, Zobov a prins a căuta femei prin maternitatea Strășenilor. După ce a fost refuzat de asistente și de doctorița Olga Polejaeva, s-a enervat rău de tot și a zis că-l împușcă pe primul om întâlnit. La bătăile insistente în ușa oficiului Cartelului țărănesc „Krasnogvardeeț” situat pe strada Stalin, i-a deschis spre nenorocul său paznicul Vasile Dumbravă. Fără a-i spune ceva semnificativ acestuia, doar cu cuvintele „Svoloci rumânskaia”, i-a tras două gloanțe în plină figură. Desigur, după asemenea atrocități, Victor Zobov n-a mai putut fi iertat de partidul său și a urmat la pușcărie.

A omorât douăzeci de copii

Un alt venetic, Vladimir Tatarnikov, originar din Irkutsk, a sosit la Tighina (Bender) la sfârșitul anului 1948, primind funcția de instructor raional al Asociației de Ajutor pentru Armată (DOSAAF). În scurt timp, s-a căsătorit cu o învățătoare din satul Gâsca, pe nume Natalia Donici, care însă n-a suportat mult noua sa viață conjugală și l-a părăsit în câteva luni. Prin documentele de arhivă se atestă clar degradarea morală (și „sexuală”!) a individului. Nu este de mirare că Tatarnikov, rămas singur, a căutat s-o întoarcă pe Natalia în patul său, dar în zadar. Atunci a hotărât să se răzbune.

Și-a pregătit zece(!) kilograme de trotil la locul de muncă și a plecat cu ele în spate la școala din Gâsca. Chiar în clasa plină de copii i-a pus ultima condiție bietei femei, indicând la încărcătura mortală. Natalia Donici i-a spus că refuză să se întoarcă la traiul groaznic cu acest om, întorcându-i spatele. Și atunci, instructorul DOSAAF, Tatarnikov Vladimir, a declanșat explozibilul…

Astfel, în ziua de 4 aprilie 1950, școala medie necompletă din satul Gâsca, raionul Bender, a fost aruncată în aer. Au fost omorâte pe loc 23 de persoane, dintre care 20 de elevi. Alți peste treizeci de copii și învățători au fost răniți. Cazul a constituit prilejul unei discuții amănunțite (din nou „secrete”) la Biroul Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova.

Multiplele cazuri de fărădelege și atrocități directe comise de cadrele sovietice de ocupație însă, luate în ansamblu, n-au fost discutate niciodată în forurile de conducere, deoarece toată nomenclatura sovietică de ocupație în Basarabia de atunci era de la aceeaşi mamă.

George MĂRZENCU

The following two tabs change content below.