Teritoriul bârfei // RUPEREA RÂNDURILOR

După accesul liber şi operativ la informaţie, epoca postinformaţională ar fi, după mine, timpul trierii. Cea mai mare parte din ştirile care ne năpădesc e inutilă sau chiar nocivă. Abundenţa şi redundanţa informativă sunt asistate şi de o substituire: zvonuri pe post de ştiri, care conduc la pierderea credibilităţii, la egalarea ştirii cu bârfa. Vorba veche: „Mi-ai spus şi te-am crezut; ai repetat şi m-am îndoit; ai insistat şi nu te mai cred.”

Bârfele sunt manifestările unei personalităţi cu probleme, spun psihologii. Transferăm asupra altuia necazurile proprii: „demonstrăm” că-i laş şi propria laşitate nu ne mai deranjează. Bârfa este arma celui slab, a ipocritului, a celui incapabil de confruntare deschisă. Unii cred că, dacă există argumente, atunci nu e bârfă. Este! O parabolă arabă explică: când vorbeşti despre cineva fără ştirea sau împotriva voinţei acestuia, atunci, dacă e minciună, e calomnie; dacă e adevăr, e bârfă. Pildele solomonice ne sugerează că bârfitorul e scânteia, dar focul îl întreţinem noi, lemnele acestui foc mistuitor. E suficient să nu punem vreascuri şi el se stinge! Scărpinătorii de limbă mă ocolesc: zvonurile ajunse la urechile mele nu circulă, mecanismul se dereglează.

Bârfele sunt lansate cu bună ştiinţă pentru a denigra, pentru a se răzbuna, pentru a neutraliza adversarul. Pe teren „patriotic” astea-s etichetările: „KGB-ist”, „securist”, „colaboraţionist”, „conformist”, „trădător de neam” etc. Unii oameni îşi atrag singuri asupra lor bârfele. Eroizându-ţi trecutul, devii centru de interes pentru „cercetători”, care vor aduce proba contrarie. Dacă însă eşti indiferent faţă de propria glorie, nu te vor afecta bârfitorii.

Există şi o hală marginală, în care se fierbe versiunea inofensivă a acestui drog: flecăreala, sporovăiala, trăncănitul. Cine ar închide gura băbuţelor care „comentează” pe banca din curte? Există şi domenii (politica, showbizul ş.a.) care nu pot exista fără această faţetă a popularităţii. Bârfele mondene sunt rubrici nelipsite pe paginile tabloidelor. Dar bârfa există şi ca „gen literar”, frecventat de scriitori (şi academicieni). Adevărat, deghizându-şi firea în eufemisme gen: „interviu”, „editorial”, „pamflet”, „comentariu”.

În lumea civilizată, viaţa intimă a fiecărui om e protejată de lege, dar şi de bunul-simţ. Teritoriul bârfelor e strict delimitat şi e pentru vulg, curios şi dornic de scandaluri. E mai prejos însă de demnitatea unui om de cultură să se antreneze în lupta zvonurilor: ar însemna imediata autodescalificare profesională!

Printre cele mai recente bătălii pe terenul bârfelor literare se numără şi Austerlitz-ul care a precedat şi a succedat recenta adunare a Uniunii Scriitorilor. S-a folosit artileria grea. S-au implicat, în confruntare directă, cei doi comandanţi de armate. S-au manifestat generalii din ambele tabere. Conflagraţia nu s-a consumat decât după ce s-a tras ultima salvă de tun. Au răsunat, de o parte şi de alta, apeluri la împăcare. Dar toate (!) mesajele pacifiste au fost rostite abia după ce fiecare „pacificator” şi-a mitraliat adversarul cu rezerva de cartuşe, venin, dohot. Au mai rămas însă, prin hăţişurile şi subsolurile literare basarabene, nişte partizani care nu au auzit sau nu au înţeles esenţa armistiţiului. Obuzele fiind consumate, ăştia folosesc cocteilurile populare: resturi menajere, smoală topită, otrăvuri…

Dacă vrei să auzi cum cântă sirenele ceva ce-ţi place despre cineva care nu-ţi place, vei intra, fără să bănuieşti, pe un teren minat: teritoriul bârfei, o zonă tarkovskiană, mocirlată, cu iederă lipicioasă, în care se respiră greu. Iar cântecele sirenelor, ascultate atent, se vor dovedi a fi nebănuite şi oribile „adevăruri” despre tine şi despre cei apropiaţi.

 

Mircea V. CIOBANU