Teologi români despre Maica Domnului

Peste tot în bisericile noastre icoana Bunei Vestiri a Maicii Domnului se află chiar pe uşile împărăteşti, ca să ne amintească de „Uşa cea înţelegătoare” prin care Dumnezeu a intrat în lume cu trup, ca şi noi. Ea a fost primul om care a primit Evanghelia, sensul iniţial al cuvântului fiind „vestea bună”. Duhul Sfânt s-a pogorât peste ea mai înainte de Cincizecime, chiar în momentul Bunei Vestiri.

Am avut bucuria să descopăr la Cluj-Napoca, în casa preotului  Ioan Bizău, Buna Vestire pictată de Sorin Dumitrescu: un adevărat imn al Întrupării.

 

Prezenţa Maicii Domnului era prefigurată în Vechiul Testament: scară pe care se coboară Dumnezeu pentru a uni cerul cu pământul; Fecioară asemănată cu Chivotul Legii, care îl aduce pe Dumnezeu concret în istorie.

 

În studii ca „Fecioara şi apocrifele”, „Ce pierdem ignorând literatura apocrifă?” sau „Epifania: închinarea magilor”, incluse în cărţile patrologului Cristian Bădiliţă, am găsit pagini bogate  şi strălucite despre Maica Domnului, parvenite pe filiera Sfintei Tradiţii: „apocrife intrate perfect în aluatul de zi cu zi al învăţăturii şi devoţiunii ortodoxe”. Istoric al creştinismului timpuriu, Cristian Bădiliţă subliniază meritul primelor generaţii de creştini, care au completat golurile de informare din evangheliile canonice cu biografia Maicii Domnului de la naştere până la moarte. Patrologul constată că sărbătoarea naşterii ei, ţinută la 8 septembrie, nu are niciun temei scriptural. Doar apocrifele marianice, cum este „Protoevanghelia lui Iacob” din secolul II, oferă mărturii despre naşterea miraculoasă a Mariei şi aducerea ei la Templul din Ierusalim. Tot acolo se găsesc elemente inedite despre naşterea Domnului şi cei trei magi – Melkon, Gaşpar şi Balthazar –, despre care Michel Tournier are „una din cele mai frumoase cărţi scrise vreodată”. Pentru că urmărim prin această rubrică trezirea interesului pentru cartea bună, luăm aprecierea dlui Bădiliţă ca pe un îndemn la lectură. Istoricul ne mai informează că din secolul V Mariei i se atribuie titlul de „theotokos” (născătoare de Dumnezeu) şi cultul ei izbucneşte cu fervoare în cadrul celor patru sărbători cu ţinere.

 

Biserica o situează pe Maica Domnului deasupra altarului, tronând ca una care face legătura între cer şi pământ. Urcată la cer după Adormire, fecioria o aşază deasupra Heruvimilor şi a Serafimilor! Imnurile acatiste o numesc „mireasă nenuntită”, catolicii o consideră, exagerând, născută în urma unei „imaculate concepţiuni”.

 

Cultul Maicii Domnului a prilejuit şi nenumărate atacuri asupra dogmei creştine, de-a lungul veacurilor ieşind la iveală tot felul de argumente din depozitul de ignoranţă al raţiunii. A devenit tradiţională suspiciunea legată de fecioria Maicii Domnului după naştere, aceasta fiind imposibilă în concepţia celor care descifrează lucrurile după experienţa proprie şi cred că fecioria este un lucru care se demonstrează doar prin certificat de la medic. De regulă, oamenii păcătoşi care nu-şi pun niciodată problema îndreptării calomniază cel mai mult pe sfinţi şi mai ales o suduie pe „Precista”- Preacurata.

 

Citiţi cuvântul duhovnicesc al mitropolitului Petru Movilă ţinut la cununia prinţului lituanian Ianuş Radziwill cu Maria, fiica domnului Vasile Lupu. Concepţia lui despre cele trei stări ale neamului omenesc – starea de feciorie, starea de văduvie şi cea a căsătoriei – se bazează pe cele prefigurate în Cartea Genezei. Starea de feciorie este aşezată pe cea mai înaltă treaptă, egală cu cea a Tronurilor. Dumnezeu a păstrat-o pe Maica Domnului în acea treaptă, pentru că, aşa cum scrie ieroschimonahul Daniil Tudor, pentru întâlnirea cu „Marele Mire/ e cerută o grijă de întreaga neprihănire”.

 

Şi, în sfârşit, despre Sandu Tudor, poetul care s-a călugărit la mănăstirea Antim şi a devenit ieroschimonahul Daniil, martirizat de comunişti. După ce a înfiinţat „Rugul aprins” (moment important din istoria spiritualităţii româneşti), a creat un adânc „Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului”. Îl recitesc uneori şi simt că mă îndeamnă spre lecturi adânci pentru a-l înţelege. Mitropolitul Antonie Plămădeală, care-l includea în rândul marilor imnologi, scrie că acatistele alcătuite de Sandu Tudor „cer o ermeneutică de mare specialist”.

 

Maica Domnului este în acest acatist „chivot de gând al duhovnicescului altar; filozofia cea vie de dreaptă îndumnezeire a tuturor; sofianică ştiinţă a lucrării prin lăuntric cuvânt; scară cu pragul în inima ce se închină; ciudată străfulgerare spre capul scării negrăit; Amma împărătească a sufletului; Fecioară sfântă Apatie; Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune; Vovidenie a inimii; inimă a Cuvântului; caldul şi recele puse-n cruce, care pe înţelesul cel înalt Îl aduce”.

 

Bunica mea purta numele Vovidenia, adică „Intrarea Mariei în Templu”. Cât respect pentru sfinţenie trebuie să fi avut strămoşii noştri ca să pună astfel de nume urmaşilor lor.

 

Nina Negru