Oameni şi Cărți // Teofan Zăvorîtul, teologul inimii

Teofan Zăvorâtul împărtăşea concepţia despre structura tripartită a persoanei umane: duh, suflet şi trup. Spidlik, prin titlul cărţii sale, arată că sfântul rus asocia inima cu duhul mai mult decât cu sufletul. „Inima aparţine omului, iar duhul e în legătură cu Dumnezeu, care îl dă şi îl ia înapoi”. În astfel de alianţă, Teofan percepea inima ca pe „ochiul simplu al Evangheliei”.

„Domnul a poruncit să ne închidem într-o odaie şi să ne rugăm. Această odaie este inima”.

(Tomas Spidlik. „Teofan Zăvorâtul. Inima şi Duhul – o fenomenologie ascetico-mistică”, Sibiu, 2011, editura DEISIS. Traducere Maria-Cornelia Ică jr.)

Cardinalul Tomas Spidlik (1919-2010) este autorul unei monumentale sinteze în patru volume, „Spiritualitatea Răsăritului creştin”. A predat timp de 45 de ani această disciplină la Institutul Pontifical Oriental din Roma, fiind discipolul şi succesorul lui I. Hausherr, cel care a restituit în ediţii critice multe din scrierile Sfinţilor Părinţi din Răsărit. Născut în Moravia, unde şi-au desfăşurat activitatea misionară sfinţii Chiril şi Metodie, T. Spidlik a înţeles tragedia istorică a ruşilor ca şi pe cea a conaţionalilor din Cehoslovacia. Două dintre monografiile sale sunt consacrate unor personalităţi duhovniceşti din Rusia – Sf. Iosif Volokalamski şi Sf. Teofan Zăvorâtul. Lucrarea despre „teologul inimii” a şocat pe catolici prin abordarea temei în spiritul patristicii greceşti, şi nu a scolasticii. Am citit-o în ajunul zilei de prăznuire a sfântului episcop cărturar zăvorât timp de 28 de ani în viaţă solitară.

Teofan Zăvorîtul

Teofan Zăvorîtul

 

Episcopul Teofan Zăvorâtul (Gh.V. Govorov, 1815–1894) a fost trecut în rândul sfinţilor în 1988, odată cu alţi mari cărturari înduhovniciţi, unii şi martiri: Maxim Grecul, Paisie Velicikovski, Ignatie Briancianinov. Paisie punea începuturile Filocaliei la ruşi prin tipărirea în slavona bisericească, la 1782, Peterburg, a două volume intitulate „Dobrotoliubie”, reeditate în 1856 în şase volume, aproape concomitent cu tipărirea celor cinci volume ale Filocaliei lui Teofan Zăvorâtul în limba rusă. Amintim la acest sfârşit de ianuarie că prima colecţie de scrieri „Filocalia” a fost iniţiativa celor Trei Sfinţi Ierarhi cărturari din sec. IV, iar ultima este Filocalia în cinci volume tradusă din greacă în japoneză.

Noţiunea de inimă

Istoria noţiunii nu conţine la Spidlik informaţie despre inimă ca organ trupesc, accentul fiind pus pe inimă ca centru al vieţii spirituale, „tron al duhului” şi organ al iubirii. „Grecii îl căutau pe Dumnezeu în cosmos. Evreii – în istorie şi în timp. Atenţia Părinţilor se îndreaptă de preferinţă spre om, în duhul şi conştiinţa şi inima lui”. Isihie şi Isaac Sirul, citaţi de Teofan, susţin că „Credincioşii îl văd pe Dumnezeu în inimă”.

T. Spidlik limpezeşte această noţiune combinând lucrări de mistică ortodoxă şi catolică. Monografia începe cu citate din Paul Claudel şi Antonie Bloom, mitropolitul rus din Occident care enumera câteva centre de activitate somato-psihice: centrul cranian frontal localizat în regiunea dintre sprâncene, centrul buco-laringian unde se încorporează gândirea în cuvânt şi centrul pectoral situat în partea superioară a inimii.

La p. 98 Leon Bloy numeşte inima „abisul divin”. Este oare tot una cu ceea ce afirmă Sf. Macarie Egipteanul, autorul preferat al lui Teofan, care, influenţat de mesalianism în Omiliile sale, scrie că inima, chiar răscumpărată de Hristos, e un abis în care se amestecă binele şi răul? Apar greutăţi în tălmăcirea afirmaţiei din Evanghelia lui Matei: „Din inimă ies gândurile rele”. Sf. Părinţi consideră că răul nu poate veni de la natura umană, căci omul e făcut după chipul lui Dumnezeu, ci vine din insinuări demonice din afară. Iată de ce insistă misticii să nu uităm de paza minţii şi a inimii, care uneşte trezia interioară cu lupta duhovnicească: „Duhul să nu-l stingeţi”.

Aşadar, numai după ce e rănită din afară, inima devine un izvor de gânduri rele şi mişcări pătimaşe. „Prima atenţie deci se va îndrepta spre ceea ce intră în inimă, şi abia a doua spre ceea ce iese din inimă… Încercaţi să scrieţi ce aveţi adesea în inimă, poate aşa se arată provenienţa lor”. Educaţia inimii cere uneori „renunţări arzătoare, mergând până la a acţiona împotriva a ceea ce cere inima”. Recomandarea este pentru cei care pretind că educă inima lăsând-o să simtă tot ceea ce e „natural”. Ei uită însă că natura noastră e căzută. Dar un aspect fundamental trebuie reţinut, subliniază Teofan: „inima oricât de stricată, se poate oricând curăţa, vindeca şi înălţa”.

Cultul Sfintei Inimi în mistica şi teologia catolică

Filozoful rus Vîşeslavţev arăta un interes special pentru acest cult şi vedea în el un paralelism cu noţiunea de inimă cunoscută misticilor răsăriteni. T.Spidlik consideră că filozoful abordează chestiunea „cu un lăudabil efort de obiectivitate şi pune într-o lumină justă motivarea teologică a cultului Sfintei Inimi” – centru al vieţii şi emblemă a iubirii (prima dintre virtuţi). Filozoful rus nu agrea imaginile doloriste ale Sfintei Inimi, dar sublinia că diferenţele de mentalitate şi de gust religios nu trebuie să destrame unitatea lumii creştine. Spidlik adaugă: dacă ar cunoaşte catolicii sensul dat în răsărit inimii, meditaţiile occidentalilor la Sf. Inimă a lui Iisus şi la inima Fecioarei Maria ar câştiga în profunzime. Teofan, cărturarul care citea şi scrierile teologilor catolici, considera însă că Biserica Catolică s-a separat de tradiţia apostolică, plăcerea ei fiind fabricarea de dogme şi devoţiuni noi, după mintea şi voia ei proprie.

Fericirea a şasea este o promisiune care poate trezi nedumeriri: cum vor vedea pe Dumnezeu cei curaţi cu inima? Şi vor rămâne oare vii? Iată cum: „Inima curată devine izvor de descoperiri. Ea ne va da mărturii preţioase despre prezenţa lui Dumnezeu în noi”, nu trebuie să-l căutăm în cap sau în cosmos, cum ne-au învăţat sovieticii.

Nina Negru