Teatrul panicii în „Picnic pe câmpul de luptă”

PREMIERĂ // Un spectacol curajos, realizat de tineri creatori din Chişinău şi Tbilisi

Cel care a lansat conceptul de „teatru al panicii”, Fernando Arrabal, a ajuns să fie montat, după un periplu internaţional fascinant, şi la Chişinău. Piesa lui Arrabal „Picnic pe câmpul de luptă”, în regia lui Revaz Şatakişvili, a fost prezentată în premieră la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, la început de stagiune. Proiectul a fost iniţiat de Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău şi de Universitatea de Teatru şi Cinematografie din Tbilisi, în parteneriat cu Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”.

Irina NECHIT

Montarea nu mizează pe limbajul minimalist, dimpotrivă, mica scenă a Sălii Studio „V. Cupcea” se transfigurează în mod neaşteptat, spectatorul având iluzia unui spaţiu vast, în care apar figuri mitologice, cu făclii pe cap, umbre şi lumini alternează hipnotic, pe pereţi vedem lucrări de grafică şi compoziţii din funii roşii. Întreg peisajul, ornat cu arbori mutilaţi, cu saci, frânghii şi ciudate fructe sângerii, este unul apocaliptic, dându-se preferinţă culorilor violente. Aflăm din caietul program că decorul şi costumele, precum şi ilustraţia muzicală sunt semnate de Revaz Şatakişvili, un tânăr regizor din Georgia, pentru care tema războiului este una obsesivă. Adaptarea scenică aparţine Angelinei Roşca şi lui Revaz Şatakişvili, în spectacol au fost utilizate şi citate din W. Shakespeare şi Sergo Parajanov.

„Picnic pe câmpul de luptă”, montat la Chişinău, e un spectacol curajos, cu o stilistică impregnată de elemente ale teatrului cruzimii. Personajele tragice, dar şi imunde, capabile de crime, dar şi de acte de generozitate, ale lui Arrabal (însuşi dramaturgul spunea: „Aşa îi văd pe oameni, capabili de orice”) au căpătat o întrupare cât se poate de convingătoare la Chişinău, regizorul găsind pentru ele talente actoriceşti pe măsură. Anume actorilor tineri, aleşi de regizor, le-a revenit sarcina de a reda sfâşierile personajelor de o inocenţă amăgitoare, care se lasă antrenate în nebunia războiului, în labirintul unui conflict fără capăt, fără dezlegare. Evocare a confuziei din viaţă, piesa ne aduce într-o lume unde indivizii sunt pe rând victime sau călăi.

Fernando Arrabal: „Aşa îi văd pe oameni, capabili de orice”

Astfel, Ana Tkacenko (Mătuşa) realizează o partitură excelentă, arătând latura monstruoasă a frivolităţii, creând un câmp energetic războinic-seducător. Ina Colbasiuc (doamna Tepan) pune pe tapet naivitatea îmbinată cu o vitalitate parodică. Proaspătul angajat la Naţional, Nicu Ţurcanu, face rolul de victimă cu o implicare tulburătoare în suferinţele fără rost ale tânărului Zapo, iar partenerii săi, Eduard Cernat (Zepo) şi Sergiu Chiriac (Infirmierul) folosesc de asemenea armele jocului pasional, febril, ale unei expresii corporale care pune în evidenţă atuurile teatrului fizic.

Problematic însă e aspectul lingvistic al noului spectacol. Pentru ca textul să fie accesibil publicului larg, şi nu doar celor care cunosc piesa lui Arrabal, se cerea un mixaj mai bine gândit al limbilor română şi georgiană. Faptul că textul se joacă mai întâi în georgiană, apoi, exact la fel (din punct de vedere actoricesc şi regizoral), dar în română, nu ni se pare o idee inspirată, fiindcă reluarea subiectului e obositoare. Personal, am senzaţia că o intercalare a replicilor în cele două limbi ar fi în beneficiul spectatorului.

Montarea, oricum, e o reuşită, chiar un imbold de a ne aminti cum e să experimentezi, să fabulezi, să deschizi răni aparent cicatrizate, să nu te temi să asculţi urletele oamenilor care se ucid unul pe altul într-un avânt absurd al autodistrugerii.

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)