„Teatrul nu poate fi înfrânt, politicienii sunt un rău necesar”

Interviu cu actorul și regizorul Mihai Mălaimare, director al Teatrului „Masca”, București

– Stimate dle Mihai Mălaimare, când v-ați pus pe față, pentru prima dată, o mască?

O mască, la propriu, am avut în 1981, când am lucrat cu Jacques Lecoq la Paris. În sens metaforic, probabil că mi-am pus o mască mai din timp. În clasa a 5-a l-am jucat pe Goguță în sceneta „Goguță”, nu cunosc autorul textului. Diriginta mi-a zis: „Tu vei fi actor”. Nefericirea a făcut ca eu să cred chestia asta și iată, am ajuns actor.

– După absolvirea, în 1973, a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, ați activat la Teatrul Național din capitala României. Dar în anul 1990 ați plecat de la Naționalul bucureștean și ați înființat Teatrul „Masca”. De ce ați ales această denumire pentru teatrul creat și condus de Dvs.?

Pentru că relația mea cu masca a fost tumultuoasă. Cum vă spuneam, în 1981, l-am întâlnit pe marele Lecoq. Aveam 35 de ani și am studiat pantomima la Școala Internațională de Teatru Jacques Lecoq din Paris. Dragostea față de mască nu a putut fi ștearsă de-a lungul anilor, ba din contră, ea a devenit unul din pilonii sistemului meu pedagogic. Prin intermediul măștii actorul vine în contact cu energii care nu sunt la îndemâna oricui. Iar Teatrul „Masca” din București este un teatru de gest, pantomimă şi expresie corporală.

– Lucrul cu tinerii e un principiu profesional al Dvs.?

Am predat la multe universități, sunt conferențiar universitar (amintim că Mihai Mălaimare, doctor în istoria teatrului, a fost profesor la UNATC, București, a predat actoria la Universitatea Ecologică, a predat pantomima la Şcoala de Teatru „Pygmalion” din Viena – n.n.) și cred că grija față de tânăra generație este un lucru obligatoriu, mai cu seamă când ajungi la o vârstă ca a mea, când începi să te gândești că ai datoria să spui și să arăți tot ceea ce știi.

– Ce le recomandați discipolilor Dvs. să facă pentru a fi cu-adevărat explozivi pe scenă, precum au fost în cadrul ClassFest-ului de la Chișinău, jucând în ultima seară a festivalului spectacolul „Canarul albastru”?

Nu le recomand, ci îi oblig să muncească, pentru că energia aceasta este urmarea a mii de ore de antrenament și de lacrimi și de durere și de oase rupte și de mușchi întinși. Nu poți să ai o astfel de performanță fără un antrenament de o duritate ieșită din comun. Teatrul nu este doar apanajul celor care știu să vorbească frumos la microfon. Teatrul aduce în scenă și zâmbetul, și lacrima, el emoționează. Atâta vreme cât produce catharsis, teatrul îi dă posibilitatea fiecărui spectator să se întrebe asupra sinelui său, asupra condiției umane. Prea ades suntem luați de val, prea alergăm aiurea după de-ale gurii, după de-ale existenței și ne gândim atât de puțin la noi și la restul lumii. Teatrul ne ajută să ne regăsim.

– Cum a început colaborarea Dvs. cu Universitatea „Hyperion” din București, studenții căreia au participat la ClassFest-2013 din Chișinău?

A fost o experiență interesantă să facem „Canarul albastru” cu studenții de la „Hyperion”. Am ales commedia dell’arte, am construit un scenariu. Spectacolul se numește „Canarul albastru” deoarece are ca ilustrație muzicală anume „Blue Canary”, o tarantelă siciliană absolut celebră. De fapt, nu e vorba despre un canar care este albastru, ci despre un canar atât de trist, încât a devenit albastru.

– Un astfel de spectacol cu multe acrobații, cu muzică, dans, certuri zgomotoase, împăcări patetice între iubiți e privit cu mai multă curiozitate într-un spațiu latin decât într-unul germanic sau anglofon?

Nu știu, încă nu l-am dus în Germania sau prin țări nordice, nu știu cum l-ar privi, dar cred că spectatorii sunt la fel, peste tot. Dacă au în față un spectacol de calitate, îl recunosc și îl apreciază. Da, în „Canarul albastru” e foarte prezent temperamentul latin, dar să nu uităm că în sala Teatrului „Licurici” de la Chișinău, unde s-a jucat acest spectacol, nu erau doar latini, erau și mulți slavi și ei au reacționat și au aplaudat la fel.

– Teatrul „Masca”, pe care îl conduceți din 1990, merge adeseori în turnee?

Teatrul „Masca” are în primul rând o datorie față de spectatorul bucureștean, noi jucăm în București câte 350-360 de spectacole pe an, adică aproape în fiecare zi. Jucăm nu doar pe scenă, ci și în stradă, în metrou, în parcuri. Nu prea avem timp de turnee, dar orice ieșire e benefică și venirea la Chișinău cu studenții este extraordinară, grozavă, se leagă prietenii, se pun la cale noi inițiative.

– „Masca” a obținut în sfârșit un sediu stabil?

Da, acum doi ani am terminat de construit clădirea teatrului. Aș îndrăzni să zic că acum „Masca” e cel mai modern teatru din România, nu doar ca edificiu, ci și ca trupă, ca repertoriu.

– E un vis împlinit?

Dacă ar fi să parafrazăm lucrurile, de data asta e vorba de un vis românesc, un vis teatral și un vis împlinit.

– Cum se explică atașamentul Dvs. pentru un gen de teatru mai special – statuia vivantă?

Fiind obligat să joc în stradă și descoperind o imensă dragoste pentru teatrul de stradă, am ajuns și la statuia vivantă care este momentul de vârf al teatrului stradal. O statuie vivantă este echivalentul unui one man show de pe scena tradițională. O statuie vivantă se ține pe mușchii, pe nervii, pe psihicul actorului, ea este șansa pe care un actor o acordă unui personaj să iasă din materialitatea pietrei, a fierului, a lutului, a lemnului și să interacționeze cu publicul. La Chișinău am avut un workshop de statuie vivantă, am improvizat o scenetă despre niște tineri adunați într-o sală unde se dansează tango și am avut plăcuta surpriză să descopăr că studenții basarabeni erau foarte buni.

– Ce spectacole de statui vivante oferă publicului Teatrul „Masca”?

„O noapte furtunoasă” și „O scrisoare pierdută” de Caragiale. De la 1 mai ieșim din nou în stradă și o să jucăm mai multe spectacole. Anul acesta organizăm ediția a treia a Festivalului Statuilor Vivante la București, ediție dedicată exclusiv Bucureștiului.

– Cum ar putea să se apere artiștii de politic (precizăm că Mihai Mălaimare, fost deputat de Botoșani în Parlamentul României, a renunțat la politică în anul 2008 – n.n.)?

Nu pot să se apere de politic, pot cel mult să se roage la Dumnezeu să scape teferi. Democrația presupune multe partide și mulți politicieni, nu are sens nici să-i înjurăm, nici să-i preamărim, este un rău necesar. Oricum, teatrul nu poate fi înfrânt. Dacă mi-ar lua și hainele, ies în stradă și joc în pielea goală. Politicienii nu-mi pot face nimic.

– Ce impresii v-a lăsat Chișinăul?

Sunt pentru prima dată aici și mi-au plăcut mult, mult oamenii, aerul, spiritul clădirilor. M-am convins că la Chișinău există o foarte bună școală de teatru. Am mai văzut în festival trupe interesante din Ucraina, Belarus, Germania. A fost o experiență extrem de plăcută.

– Vă mulțumim și vă mai așteptăm la Chișinău!

Interviu realizat de Irina Nechit

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Teatrul nu poate fi înfrânt, politicienii sunt un rău necesar”

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)