„Teatrul nu crede lacrimilor”


Interviu cu Nelly Cozaru, actriţă, regizoare, profesoară la Academia de Muzică Teatru şi Arte Plastice

– Dragă Nelly Cozaru, de ce mai faci teatru când toată lumea priveşte filme, ascultă muzică şi stă pe net?

Nu demult am descoperit o ocupaţie care mi-a devenit o dulce durere de cap, un drog… Datorită internetului, puteam face rost de filme cu multă uşurinţă. Priveam filme cu duiumul. Mi se întâmpla să văd trei-cinci filme la rând, fără a mă ridica de la computer. Schimbasem zilele cu nopţile. Dar la un moment dat, am zis: „Gata!”. O puzderie de filme nu înlocuiesc o carte citită. Şi niciun film nu înlocuieşte un spectacol de teatru inedit, unic, care are loc „aici şi acum”… Un spectacol e creaţie vie, care se naşte sub ochii noştri şi prin aceasta e atât de frumos!

 – E adevărat că teatrul începe de la vestiar?

Chiar de acolo. De la preşul de la uşă, precum şi de la o expresie recent intrată în uz: „Vă rugăm să deconectaţi telefoanele mobile”. Mai începe şi de la cei şapte ani de acasă, de la cărţile citite. Disciplina e un capitol căruia Stanislavski i-a acordat o mare atenţie. Etica actoricească, simţul colegialităţii, antrenamentul din greu sunt necesare pentru a ajunge la o stare favorabilă creaţiei.

Cine dintre profesorii de la Şcoala de Teatru „Şciukin” din Moscova ţi-a dat cea mai serioasă lecţie de teatru?

Toată perioada petrecută la Moscova (cinci ani) a fost pentru mine o mare lecţie de teatru şi de viaţă. Îmi amintesc cum într-o zi m-am prezentat la ore cu o tunsoare scurtă, extravagantă – ultimul răcnet al modei. Profesorul A. Borisov mi-a spus sever: „Înainte de a recurge la o schimbare radicală, o actriţă ar trebui să ceară permisiune de la regizor… Eu, Nelly, am de gând să vă distribui în Cehov, iar dvs. îmi veniţi cu o freză ultramodernă… decupată din stradă”. A fost o lecţie de neuitat. Altă dată mergeam pe stradă mâncând un sandvici şi am întâlnit-o pe profesoara mea de bune maniere A. Breskindova, o figură renumită în lumea studenţească. Ea s-a uitat la mine şi a zis: „Alimentaţia este un proces intim, nu-i şade bine unei actriţe să mănânce în public”. Meseria de actor îşi are rigorile sale, acestea se învaţă în permanenţă şi plătim pentru orice abatere.

Când ai studiat la Şcoala de Teatru „B. Şciukin”, ai simţit că, într-adevăr, Moscova nu crede lacrimilor?

Nu am simţit acest lucru în perioada studiilor. Eram un grup de studenţi din Moldova, legaţi de un scop. Am fost trataţi cu respect şi cu blândeţe de profesori, care ne-au susţinut până şi în convingerile noastre naţionale. Niciunul dintre ei nu ne-a spus că vorbim în limba moldovenească, toţi ştiau că e româna.

Pe parcursul anilor, am constatat şi dedus că Teatrul nu crede lacrimilor. Uneori şi eu, în postura de cadru didactic, iau decizii în care se regăseşte această… zicală. E dur ceea ce spun, însă viaţa în teatru a fost tot timpul comparată cu o arenă a leilor.

 – A meritat să revii la Chişinău şi să-ţi petreci aici anii tinereţii şi ai maturităţii artistice?

Păi, de soartă nu fugi… Cred că a meritat. Cel de sus le hotărăşte pe toate, noi executăm.

Cât de repede te-ai pomenit în pragul vârstei de 50 de ani?

Am spus adineaori că fiecare îşi merită soarta, aşa cum fiecare femeie are vârsta pe care o merită, în viziunea lui Coco Chanel. Şi mai există o maximă: la bătrâneţe chipul omului reflectă viaţa pe care a trăit-o…

Nu ştiu dacă aici ai vrut să ajungem, dar am avut noroc de o genetică sănătoasă şi nu am făcut abuzuri; în toate am fost cu măsură, precaută şi atentă, grijulie, de aceea mă simt o femeie încă tânără, cum zice una dintre autoarele mele preferate, Françoise Sagan.

De ce reprezentanţii generaţiei noastre nu se grăbesc să-şi sărbătorească jubileele de 50 de ani? Ne ruşinăm de eşecurile noastre, ne temem să recunoaştem că suntem o generaţie ratată?

Nu aş vorbi despre o generaţie întreagă drept una „ratată”, în niciun caz! În afară de asta, cunosc mulţi colegi care şi-au serbat jubileul de 50 de ani cu mult fast, mediatizând evenimentul. Sunt alţii care de ziua lor au mers la serviciu, făcând lucruri de rutină. Recent, Tom Cruise anunţa că nu-şi va serba jubileul de 50 de ani, or pe el nu-l putem considera un ratat.

Cât de des te-a vizitat succesul? Ai avut şi eşecuri?

Ca orice om, am avut şi eu eşecuri. Pentru unele din ele chiar mi-e ruşine. Dar dacă mă uit pe CV-ul meu (acolo rateurile nu sunt indicate… ce bine!) perioada 1996-2004 a fost cea mai rodnică, fiecare realizare era încununată de câte un premiu. Eram bucuroasă să aduc trofeul acasă. Dar nu ştiu ce a rămas din bucuria victoriei. Premiile nu aduc decât două-trei clipe de extaz. Sunt clipe în care îi mulţumeşti lui Dumnezeu, căzând în genunchi şi ridicându-ţi ochii spre cer. Apoi euforia trece. Uneori, premiile îţi fac probleme şi duşmani.

 – Ai realizat roluri de referinţă în teatrul basarabean contemporan. De ce în prezent nu joci pe scena vreunui teatru?

Dacă la începutul perioadei, când nu mai eram solicitată, acest lucru îmi părea revoltător, sufeream, mă agitam, visam repetiţii, premiere…, cu timpul, am început să înţeleg că dacă nu eşti invitat, probabil că sunt motive. Şi nu e nicio tragedie. „Prin urmare, e bine şi aşa, mi-am zis, împacă-te cu asta, doar totul curge, totul se transformă. Vin alte generaţii, apar alte viziuni, aspiraţii, alte scări de valori. Ar fi o lipsă de modestie să te tângui pentru că nu ieşi în scenă! Poate că atât a fost să fie! Fiecăruia i se dă atâta cât poate duce!”

Dar, între timp, mi-am descopeirt o a doua vocaţie, cea de profesor de arta actorului la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice (AMTAP – n.n). În această nouă postură chiar eu sunt cea care încurajează lansarea tinerilor actori şi actriţe, cărora li se cuvine un loc în scenă. Să le oferim o şansa! Să le dăm undă verde! Premiul pentru cel mai bun actor, câştigat recent de unul dintre studenţii mei, Dan Melnic, la Festivalul Internaţional Istropolitana Project este o dovadă că şcoala de actorie din Chişinău e de înalt nivel.

– Ce le spui în anul întâi studenţilor tăi de la AMTAP? Dar în anul patru?

În anul întâi le spun: “Dragi studenţi!”. În anul IV le zic: “Fraţilor, dragi colegi, prieteni!”.

– Eşti dintre primele femei-regizor din R. Moldova. Când o să mai regizezi un spectacol?

Păi, regizez tot timpul câte ceva, doar că producţiile studenţeşti sunt efemere, se risipesc după ce discipolii noştri termină facultatea. Nu le vede publicul larg. Iată de ce am fondat „Teatrul Studio Master Class”, pentru care e valabilă noţiunea de workshop, de teatru-atelier. O astfel de formulă de teatru ne permite să ieşim din tiparele didactice, de sub tutela AMTAP şi să jucăm în mod independent spectacole la public. Îmbinăm practica de creaţie cu cea de producţie, cea de studiu cu managementul artistic. Jucând – învăţăm! Învăţând – jucăm!… Asistăm la naşterea unor proiecte teatrale inedite.

Îţi plac ţinutele elegante. De unde admiraţia pentru eleganţă?

Nu ştiu dacă eleganţa se ţine scai de mine, eu abordez uneori un stil mai sportiv. Cert e că la noi acasă erau apreciate manierele elegante. De mică ţin minte discuţiile între tata şi mama despre ce fel de tacâmuri se pun pentru un fel sau altul de mâncare, ce ar fi bine să se servească la peşte sau la carne, din ce pahare trebuie să se bea şampania sau brandy… Trebuie răcită băutura ori ba, de ce culoare să fie faţa de masă în raport cu vesela… Iar mama, o gospodină neîntrecută, perfecţionistă, lua în considerare toate indicaţiile tatei.

E important pentru o actriţă să fie şi provocatoare, nu doar talentată?

Cred că noţiunea de provocare e la baza meseriei de actor. Un actor trebuie să suscite curiozitatea, interesul. Oamenii vor să ştie dacă o mare actriţă avea amanţi tineri, maşini luxoase decapotabile şi apartamente cu multe ieşiri ascunse. E nevoie de aceste detalii picante pentru a fi pe val.

Dar primordiale rămân, totuşi, rezultatele muncii şi personalitatea artistică. Tennessee Williams, care a avut o viaţă scandaloasă, a scris în cartea sa, „Memoriile unui crocodil bătrân”: „… ce veți găsi în aceste memorii nu constituie de­cât periferia vieții mele intense, pentru că adevărata mea viață intensă e munca mea”. 

– Unde vei fi de ziua ta, pe 28 iulie?

În Europa. Voi merge la Amsterdam, cel mai liber şi permisiv oraş din lume, scăldat de lumina roşie a felinarelor sale picante, oraşul contrastelor, al nebuniei umede din nord, oraşul ofertelor culturale şi al ispitelor, oraşul neformalilor, cel mai plin de păcate şi cel mai romantic, iubit dar şi detestat, adorat şi hulit. Îmi voi sărbători cei 50 de ani într-un oraş a cărui menire e să dăruiască fericire, înţelegere, dragoste.

Să ne ajute Cel de Sus să fim mai buni, mai norocoşi, mai uniţi, mai toleranţi unii cu alţii. Vă îmbrăţişez cu drag pe toţi, oriunde v-aţi afla, indiferent dacă v-aţi găndit ori ba la mine în ziua de 28 a lui Cuptor.

– La mulţi ani, Nelly Cozaru!

A dialogat Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)