„Teatrul e cel mai serios și frumos joc de-a moartea și viața”

 

 Interviu cu Carmen Stanciu, teatrolog,  profesor, prorector al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București

 – Dragă Carmen Stanciu, mergi des la festivaluri de teatru? Cât de amplă e mișcarea festivalieră din România? Care sunt festivalurile de teatru de pe primele poziții?

În primul rând, ar trebui clarificată funcția sociologică a festivalurilor de teatru. În opinia mea, rolul unui festival este acela de a coagula și evidenția comunitatea care îl organizează – cu atât mai mult în România, unde acest tip de manifestări sunt finanțate aproape exclusiv din bugetele publice ale autorităților locale. Deci, festivalurile ar trebui să se centreze pe nevoia comunității de a avea și construi repere culturale, și mai puțin pe ideea de „loc de întâlnire” pentru specialiști.

Există, desigur, și festivaluri cu deschidere internațională – Sibiu, cel mai diversificat din punct de vedere cantitativ și calitativ, Craiova – concentrat pe opera lui Shakespeare în lecturi scenice realizate de creatori reprezentativi, Cluj – dedicat interferențelor culturale, Timișoara – important pentru ideea argumentării necesității dezvoltării dramaturgiei românești. Totuși, indiferent de temă sau dimensiuni, fiecare manifestare de acest gen are relevanță în contextul general al teatrului nostru, este formator de consumatori culturali și, deopotrivă, de specialiști.

Un rol aparte, de showcase, îl joacă Festivalul Național de Teatru care, cel puțin la ultimele ediții, reunește cele mai meritorii producții ale instituțiilor de spectacole și oferă specialiștilor, atâți câți mai sunt, ocazia de a face o radiografie a teatrului românesc la momentul prezent.

– Prin ce te-a impresionat Festivalul Shakespeare, Craiova, ediția 2018? Te rog să numești trei cele mai bune spectacole din acest festival, în opinia ta.

Din perspectivă obiectivă, cele mai bune spectacole din ediția 2018 a festivalului Shakespeare sunt cele care, în opinia mea, au spulberat clișeele pe care le avem cu privire la opera Bardului: „Othello Remix” (USA), „Romeo și Julieta” (Coreea de Sud) și „Furtuna” (Japonia). Cele mai valoroase – subiectivă fiind, de această dată – au fost „Ace și opium” (Canada) și „Poveștile africane” (Polonia).

Ai discutat cu shakespeareologi de faimă mondială, de exemplu, cu Sir Stanley Wells, preşedinte al Shakespeare Birthplace Trust, editor general al ediţiei Oxford al Operelor complete ale lui William Shakespeare, sau cu Paul Edmondson, director al Stratford-upon-Avon Poetry Festival, ambii prezenți la festivalul din Craiova?

Da, am discutat. Însă prefer lectura volumelor semnate de distinșii shakespeareologi în locul cozeriilor amicale. E mai interesant și util să analizez punctuația introdusă de Sir Stanley Welles în sonetele lui Shakespeare (care le-a scris fără semne de punctuație – firește, pentru că nu existau în engleza din epocă ) și conotațiile pe care le capătă, astfel, cea mai grandioasă operă a sa, decât să schimb câteva fraze colocviale.

– Fascinația pentru Shakespeare cum se manifestă, în cazul tău?

Pentru mine, ca teatrolog, Shakespeare nu poate fi obiectul extazului estetic. E un „caz” – cel mai ofertant pentru analiză și dezbatere din istoria teatrului universal occidental, cel mai citat autor (după Biblie). Poate tocmai de aceea mă interesează în mod deosebit modul în care este transpus scenic în culturi neinfluențate de spectrul său (Orientul și Lumea Nouă).

– Faptul că celebrul actor Ilie Gheorghe a decedat chiar în perioada Festivalului Shakespeare 2018 ne-a cutremurat. Ce amintire cu Ilie Gheorghe îți va rămâne în inimă pentru totdeauna?

Paradoxal, amintirea pe care o păstrez în inimă, nu în minte, este strălucirea de pe chipul lui Robert Wilson atunci când mi-a spus că a reușit să îl convingă pe Ilie Gheorghe, după o discuție de două ore, să joace în spectacolul său cu “Rinocerii” lui Ionesco. Sosit la Craiova pentru a începe repetițiile la această montare, Wilson a aflat că Ilie Gheorghe nu poate face parte din distribuție. Uimit, a vrut să vorbească direct cu el. Ilie Gheorghe i-a explicat că este bolnav și că nu dorește ca întâlnirea cu un mare regizor să fie umbrită de starea sa fizică, de incapacitatea de a evolua pe scenă la potențialul maxim. Robert Wilson a schimbat întregul concept al spectacolului pentru a-l avea pe Ilie Gheorghe pe scenă. E un omagiu mai profund decât orice cuvinte frumoase aș spune eu despre acest exemplar actor.

– Ești unul dintre fondatorii Festivalului de Monodramă din Bacău (s-a numit până în 2017 Gala Star Bacău, festival de one man show). Cât de important e acest festival pentru viața culturală a Bacăului?

Atunci când am pornit, la invitația lui Adrian Găzdaru, acest proiect, am avut în vedere două lucruri: dorința autorităților locale de a pune Bacăul pe harta teatrului românesc (dorință cuantificată în suma cu care speram să finanțeze manifestarea) și dorința noastră de a (re)aduce publicul din oraș la teatru. De aceea am ales ca temă one-man-show-ul, fiind un gen doar la îndemâna artiștilor totali, posesori ai unor mijloace de expresie deosebite. Cred că, cel puțin în proporție de 75%, ne-am atins scopul. Am două argumente în acest sens: faptul că manifestarea a continuat (chiar și cu altă echipă și altă titulatură), dar, mai ales, faptul că am întâlnit în ultimii ani mulți tineri din Bacău printre studenții la teatru.

– Au fost premiați la Bacău și actori basarabeni precum Ala Menșicov, Andrei Sochircă, Irena Boclincă. Ce cunoști despre teatrul din R. Moldova, despre actorii basarabeni?

Încerc să nu ratez niciun spectacol din Republica Moldova, atunci când sunt invitate acasă, în România. Chiar săptămâna trecută am urmărit producțiile prezentate de Teatrul Satiricus din Chișinău în cadrul proiectului “Teatru peste Prut”, la Teatrul Evreiesc de Stat din București. Cât despre actorii basarabeni, sunt întotdeauna impresionată de dragostea lor pentru limba română.

– Ca profesor (conferențiar universitar) la Facultatea de Teatru din cadrul UNATC București, iar din 2015, prorector al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, ce observi în rândurile tinerilor, ce vise, ce preocupări au? Cum luptă ei cu telefoanele mobile, cu sticla și betonul mall-urilor, cu rețelele de socializare? Cine ajunge pe scenă, până la urmă? Te rog să ne spui numele unor discipoli cu care te mândrești.

Unul dintre motivele pentru care România este “altfel” – ca să îl parafrazez pe Lucian Boia – este lipsa noastră de respect, ca societate, pentru studiul academic. Pentru mine, UNATC este, cu adevărat, ALMA MATER. Locul în care s-a format spiritul meu. Nu mă mândresc cu discipoli, ci mă mândresc eu că am fost studentul unor profesori de excepție: Michaela Tonitza-Iordache, Ileana Berlogea, Ion Toboșaru, Constantin Marinescu, Eugen Nicoară, Gheorghe Ceaușu, Elisabeta Munteanu, Ludmila Patlanjoglu și Dan Vasiliu. Mă străduiesc să formez noi generații de oameni de teatru cu speranța că ei se vor ridica, pe umerii celor dinainte, ca niște uriași.

Studenții universității noastre – ca și colegii lor din celelalte școli de profil din țară, pe care le cunosc la fel de bine – sunt tineri care aleg “de bună voie și nesiliți de nimeni” să meargă pe acest drum al artei, al creației, care cere totul de la ei și nu le oferă nicio garanție. Ajunge în istoria teatrului doar acela care, pe lângă inteligența de a nu rata șansele care i se oferă (adică, pe lângă stropul de noroc necesar) înțelege că o meserie în teatru sau film presupune 99% transpirație și doar 1% inspirație.

Cât despre tentațiile și gadget-urile mileniului III, ele sunt firești și trebuie integrate în existență, nu percepute ca un pericol.

– Ai susținut conferința „Cine are nevoie de teatru? Artistul și dublul său, publicul”. Mă obsedează și pe mine întrebarea „Cine are nevoie de teatru?”. Care e răspunsul tău? Cum să ne menținem mereu proaspăt gustul pentru teatru?

Conferința a fost la Tulcea, un loc unde, până acum câțiva ani, nu exista nicio instituție de spectacole.

La interogația – deloc retorică – Cine are nevoie de teatru? ți-aș răspunde invocând o legendă: se spune că primul spectator a fost un om care, observând extazul întipărit pe chipurile celor care dansau în horă alături de el, s-a desprins din cercul magic al ritualului și s-a așezat deoparte, pentru a-i vedea mai bine. Câtă vreme simțim nevoia de a ne exprima emoțiile, vom simți și nevoia de a-i privi pe cei care o fac mai frumos.

Gustul pentru spectacol nu are nevoie de impulsuri speciale. Instinctul jocului e singura noastră modalitate de a reconcilia instinctul pasiunilor cu instinctul rațiunii. Jocul e puntea de legătură între minte și suflet. Și teatrul e cel mai serios și frumos joc. Jocul (sau joaca) de-a moartea și de-a viața. Cum să ne săturăm de el?

– Mulțumesc pentru interviu!

Interviu de Irina Nechit

 

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit