Teatrul absurdului

adrian-ciubotaru.f.nadea-roscovanu-1024x716

Presa internațională a acordat atenția cuvenită protestului din 24 aprilie. Dintr-o parte, lucrurile nu arată rău deloc. Opoziția extraparlamentară adună, în continuare, multă lume în centrul Chișinăului, iar puterea, protejată de forțele de ordine, se baricadează în instituțiile statului și așteaptă ca oamenii să-și potolească furia și să plece, mai devreme sau mai târziu, acasă.

Ce nu se vede în reportajele străinilor e dramaturgia din ce în ce mai absurdă a acestei confruntări dintre putere și cetățeni. Ritualizarea protestului și reacția mecanică a guvernării. Banalizarea ideii de revoluție, caterinca acelorași slogane antiguvernamentale, reluate ca o rugăciune, până la epuizarea semantică a mesajului.

Cuplul protestatari-Platformă dialoghează ca domnul și doamna Smith din Cântăreața cheală. Opoziția cu puterea dialoghează ca domnul și doamna Smith cu domnul și doamna Martin. În primul caz, interlocutorii consimt că se înțeleg. În al doilea, consimt că nu se înțeleg. Consensul atinge însă nonsensul în ambele cazuri. Poliția e ca pompierul din aceeași piesă ionesciană, care vine să stingă incendiul, dar află că nu arde nimic. Dezamăgită, decide să păzească mai bine singura clădire care nu trebuie să ia foc în toată povestea asta. Și se aliază cu formațiuni pe care unii spectatori le numesc „paramilitare” și care trezesc, prin însăși existența lor, mai multe dubii și angoase decât toată guvernarea noastră „proeuropeană” din ultimele șapte sezoane.

Dacă am fi la teatru, am putea spune că spectacolul e o reușită. Dar nu suntem. Ceea ce vedem nu e o piesă de teatru, ci o piesă politică în sensul cel mai antic al acestui cuvânt. O piesă neîncheiată, fără regizor, la cheremul unor actori fără imaginație și fără simțul umorului, improvizând în virtutea meseriei, storcând cu de-a sila, din ei înșiși, dar și din alții, gesturi și replici, prefăcându-se că sunt gata să moară pe scenă.

Mulți sunt dezgustați de spectacol, alții îl savurează cu telecomanda în mână. Și puterea, și opoziția îi disprețuiesc pe cei care nu urcă pe scenă, numai că fiecare o face în felul său: prima se bucură că o parte din „lohi” stă acasă, a doua îi consideră „lohi” pe toți cei care stau acasă. Cetățenii care ar putea conferi o finalitate, un sens acestui spectacol sunt unioniștii. Aceștia sunt singurii care știu ce piesă trebuie montată și jucată acum. Dar și puterea, și opoziția îi exclud din procesul politic, întrucât nu-i pot manipula. În același timp, nu le înțeleg și nici nu le acceptă mesajul. Poate pentru că ceea ce vor unioniștii chiar este mesaj? O soluție firească, un text cu noimă, o piesă cu deznodământ?

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)