Tărâmul paradoxurilor

În Republica Moldova nimic nu este de la sine înţeles. Nu există reguli decât pentru a consacra excepţiile. Promisiunile sunt făcute pentru a fi încălcate. Definiţiile sunt formulate pentru a fi contestate. Coaliţiile sunt create pentru a fi destrămate. Nimic nu este bătut în cuie…

Guvernul – ca să continuăm şirul paradoxurilor – nu e nici comunist, nici politic, nici tehnocrat, nici reformator. E greu de crezut, dacă nu chiar imposibil, că măcar unul din miniştrii desemnaţi a citit programul de guvernare. Poate doar cu excepţia premierului care a fost obligat s-o facă în parlament.

Nici un ministru nu este autor sau promotor cunoscut de politici publice şi reforme reale. Avem un guvern provizoriu, intermediar, numai bun să asigure traiul „decent” al clanurilor mafiote. Corupţia şi criminalitatea vor constitui, cu siguranţă, performanţele lui cele mai tari.

Şi pentru ca tabloul să fie complet a venit şi prăbuşirea morală a elitelor politice după scrutinul din 2005 care a pus bomboana pe colivă!

Mai rămâne sectorul neguvernamental, dacă rămâne…

Am scris pasajul de mai sus acum cinci ani (Mihai Roşcovan, Jurnal de Tranziţie, pag. 153), dar pare a fi valabil şi pentru astăzi. Se ştie că toamna la moldoveni este destul de fierbinte. Subiectul alegerii preşedintelui ţării predomină în mass-media scrisă şi electronică. În mod tradiţional, declaraţiile liderilor de partide, dezbaterile analiştilor politici, afirmaţiile constituţionaliştilor, articolele editorialiştilor, bloggerilor sau pur şi simplu ale ziariştilor sunt omniprezente în casele moldovenilor şi continuă să polueze minţile oamenilor cu tot felul de idei năstruşnice, şocante, uneori chiar originale, dar deloc realizabile.

Fiindcă veni vorba despre idei, pe parcursul a 20 de ani de independenţă elita politică nu a fost foarte generoasă în lansarea unor idei naţionale. După părerea mea, în această perioadă politicienii moldoveni au lansat doar două idei relevante: moldovenismul şi integraţionismul.

Ideologia moldovenismului promovată, practic, pe parcursul întregii perioade de tranziţie la nivel de stat a fost mai recent formulată de liderul comunist Vladimir Voronin, chiar în discursul de la festivitatea consacrată aniversării independenţei noastre.

Ideologia integraţionistă, lansată odată cu desprinderea de imperiul sovietic, a fost contestată permanent atât de structurile de stat şi non-statale, cât şi de structurile externe, în special cele ruseşti. Conform acestei ideologii, viitorul societăţii noastre este în familia europeană, iar acolo putem ajunge doar acţionând împreună şi cu sprijinul României. Iniţial, această ideologie a fost formulată încă la începutul anilor ’90, la diferite forumuri de rang înalt, conferinţe naţionale şi internaţionale, inclusiv programe politice, cum ar fi materialele Conferinţei „Integrarea economică dintre Republica Moldova şi România”, organizată de ASEM, în 1993. Mai recent, această ideologie şi-a găsit reflectare într-un articol curajos scris de Val Butnaru – „Avem „ţară”. Ce facem cu ea?”, publicat în JURNAL de Chişinău la 26 august 2011. Mai adăugăm aici că, din afară, această traiectorie este susţinută de SUA, UE, inclusiv de România, în special în timpul celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu.

Pentru că elitele politice sunt inconsecvente, mincinoase, necinstite şi imorale, niciuna din aceste ideologii nu a devenit dominantă în societatea moldovenească. Populaţia cerşeşte bani de la stat, iar statul – de la instituţiile financiare internaţionale. Această imagine de coşmar pare că se multiplică de la an la an. De noi depinde cu adevărat doar sărăcia. De aceea am şi ajuns să exportam cerşetori.

Ce se mai poate face pentru a schimba această imagine de cerşetori? Răspunsul nu-l mai poate formula niciunul din vârfurile puterii actuale. Dar partea dramatică e că nici măcar nu-şi pune cineva această problemă ca fiind a managementului de stat. Evoluţia se produce de la sine, inevitabil în direcţia catastrofei. Realitatea este fatal paralelă cu preocupările clasei politice.

Revenind la alegerile preşedintelui, problemă pentru care elita politică nu este în stare să găsească o soluţie, am consultat experienţa în domeniu a unor ţări similare. De exemplu, Estonia, ţară cu un sistem parlamentar ca la noi, rezolvă această problemă relativ simplu: dacă două tururi de alegeri nu se încununează cu sprijinul parlamentarilor, atunci preşedintele se alege prin vot direct şi secret printr-un scrutin al primarilor. Într-adevăr, spre deosebire de parlamentari, aleşi pe liste de partid, primarii sunt aleşi prin vot direct şi secret, deci au mai mare legitimitate pentru a exprima voinţa poporului. Ei sunt mai aproape de oameni, cunosc nevoile lor şi sunt primii care vin în ajutorul lor. Modificările constituţionale necesare pentru legiferarea acestei proceduri ar fi minore, iar costurile pentru organizarea acestei proceduri ar fi minime.

Poate această soluţie ar scoate Republica Moldova din şirul paradoxurilor?

Mihai Roşcovan,

Doctor în economie

The following two tabs change content below.