Ţara mâţelor chioare

elevii-din-franta-copiaza-dar-nu-mai-recunosc_67987600

 

Ştim cu toţii proverbul despre sărac şi mâţa lui, care, mă rog, e cum e. Mâţa, evident. Ba că-i chioară, ba că-i… Cum suntem cei mai săraci din Europa, reiese că trăim în ţara mâţelor c…hioare şi nu e de mirare că toate ne merg de-a-ndoaselea. Câte ceva merge totuşi bine şi pe aici – şpaga, jaful ca-n codru, justiţia oarbă precum cârtiţa, dar cu mâna bine înfiptă în brânza cea mai grasă, manipulările de tot soiul, măsluirea adevărului până la intoxicarea albului cu negru şi invers –  servirea negrului pe tavă drept alb neprihănit. Lista ticăloşiilor de tot felul e mare şi grea. Deunăzi, jocul guvernanţilor de-a baba oarba a atins sublimul absurdului. Mă refer aici la decizia juriului de a acorda Premiul Naţional pentru literatură lui Traian Vasilcău. Decizie care a transformat ceea ce trebuia să fie un eveniment cultural într-o farsă cu grosolană miză politică. Invers proporţională cu fastul şi dichisul cu care guvernanţii au sărbătorit 25 de ani de, chipurile, suveranitate. Deoarece felul în care a fost canalizat anul acesta premiul pentru literatură spre o anume persoană a demonstrat că, de fapt, ne-am întors în punctul mort ce se numea URSS. Fiindcă doar atunci premiile se acordau, preferenţial, nu după criterii valorice, ci meschin-politice.

Scandalul Traian Vasilcău a oripilat toată lumea artistică prin crasa inadecvare a premiantului criteriilor de valoare. „Opera” dânsului e tot atât de departe de orice principiu valoric precum e luna de pământ. Nimic nu îndreptăţea această şocantă opţiune a juriului din moment ce pe lista candidaţilor figurau Marcela Benea şi Mircea V. Ciobanu, scriitori care au merite adevărate şi nu închipuite. Ce gol cosmic a invadat capetele celor care l-au votat? Cum s-a putut ajunge la această blasfemie? Cum a fost posibil ca Traian Vasilcău să figureze în lista celor merituoşi? Presa a răspuns imediat acestei retorici dizolvante – dânsul nu avea nicio cădere să ia premiul, dar miarele îi erau oferite pe făraş drept recompensă pentru că îşi slujea cu mult zel stăpânul. Stăpânul a toate în, cum titra cineva, Republica Edelweiss.

Doar intervenţia promptă şi hotărâtă a lui Gheorghe Erizanu şi Emilian Galaicu-Păun au descurajat impostura. Gestul lor a avut adeziunea noastră a tuturor, din moment ce chiar şi presa magnatului a tăcut mâlc. Astfel, situaţia „premiantului” frizează ridicolul şi ne aminteşte prin ceva de basmul cu falsul erou şi limbile zmeilor din testemel.

Pentru moment, maşina puterii a clacat şi a dat înapoi. Făraşul şi miarele au dispărut din faţa preferatului Edelweiss. Cu o explicaţie vagă precum că se va cerceta cazul. Trebuie să înţelegem oare că vagul în care suntem aruncaţi e un fel subtil al celor cu pâinea şi cuţitul de a retracta o decizie în care au făcut-o de oaie sau e o simplă vrăjeală după care respectivul îşi va încasa banii undeva în culise?

 

*  *  *

Cazul Vasilcău mă priveşte direct şi e o ruşine a mea de acum aproape trei decenii. Fiindcă eu i-am publicat cele două poezii plagiate – probabil primele sale bucăţi tipărite – în revista Orizontul. Pentru „cercetători” şi pedanţi:  nr. 4, 1988, p. 9, la rubrica „Speranţe şi deziluzii” destinată începătorilor. Poemele se intitulau O fărâmă de bine şi Îmbrăţişarea. Erau semnate Veaceslav Vasilcău. Veneau în plic de la un soldat în termen, de la capătul lumii – Kamceatka sau Sahalin, nu mai ţin minte. Îmi plăcuseră şi le-am publicat.

După mai mulţi ani, în ziarul Tineretul Moldovei (iarăşi pentru „cercetători”:  vineri, 31 august 2002, p. 11) apărea articolul Cunosc un „ins creştinat”… în care Veaceslav (numit deja Traian) Vasilcău era pus pe două coloane, adică era acuzat de plagiat. Sursa plagiatului: volumul Doinei Uricariu Ochiul atroce, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 88 şi 90. Articolul incriminator era semnat cu un pseudonim – Sorin Mircescu.

Cu unele modificări şi precizări, cu un alt titlu [Pagini de aur din biografia lui Traianus (Slavic)], articolul era reluat la 13 iunie 2014 în ziarul Săptămâna, de astă dată sub semnătura adevăratului autor – Dinu Mihail.

Istoria acestui plagiat nu e deci de ieri, de alaltăieri. Cazul e vechi, dar, pentru cei care îl uitaseră, delictul era reactualizat în presă doi ani în urmă. Ce ar mai fi de cercetat aici când totul e atât de evident?

 

*  *  *

Nu ştiu cum a reacţionat în 2002 Veaceslav Vasilcău, falsul autor al celor două poeme, la acuzele de plagiat. Eu m-am simţit pălmuit. E evident că nimeni şi niciodată nu poate citi toate cărţile din lume pentru a se proteja de aşa ceva. Momentul e totuşi penibil.

În viaţa mea am debutat, în presă sau editorial, zeci de tineri. Cei mai mulţi au rămas în literatură sau în sferele ei. Cu unii mă mândresc şi azi. Iată doar câteva nume (să mă ierte cei pe care nu-i numesc aici): Mircea V. Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Gheorghe Erizanu, Nicolae Leahu, Ghenadie Nicu, Lucia Ţurcanu.

Lucrând cu manuscrisele tinerilor am fost în permanenţă persecutat de două temeri: să nu-l ratez pe… Eminescu (e o metaforă; adică să nu-mi scape cumva un talent) şi să nu public un impostor. „Lecţia” Vasilcău m-a făcut să-mi înăspresc  filtrele. Mă tem că o victimă colaterală a acestei înăspriri (şi deci a lui T.V.) a fost şi Adrian Ciubotaru căruia nu i-am publicat un eseu foarte bine scris din simpla teamă că putea fi „împrumutat”. Am înţeles că am gafat când l-am cunoscut pe tânărul A. Ciubotaru şi i-am citit alte scrieri.

Povestea că cineva i-ar fi trimis textele lui T.V. la redacţia Orizontului nu ţine. Pe Kamceatka sau în Sahalin altele erau grijile KGB-ului în 1988 decât să compromită un anonim absolut. Pur şi simplu, omul a călcat cu stângul la intrarea sa în literatură. Dacă e să judecăm la rece, nu cele două amărâte poezii plagiate sunt marea problemă a lui T.V. Întreaga lui operă e o problemă. Fiindcă poeziile păşuniste ale premiatului nepremiat sunt vetuste ca poetică şi nu mai rentează artistic. Într-un cuvânt de bine despre el, Grigore Vieru se simţea obligat să constate această retardare: „Bineînţeles că utilizarea rimei şi respectarea ritmului poetic nu sunt neapărat nişte semne ale harului. După cum abandonarea lor nu te face mai nou şi mai modern decât bunăoară, Bacovia sau Ion Barbu.

Între cei tineri, Traianus este, poate, singurul Poet care se ţine de tradiţionalele sonorităţi poetice, dar din ele, mereu ajutat de Inspiraţie, iscă frumuseţi noi”.

Sigur, T.V. rimează voios şi fluent, e un as al personificării, are pe alocuri sclipiri de inspiraţie şi cu astea ia ochii neiniţiaţilor. Lirica sa sentimentaloidă se roteşte însă până la saţietate în perimetrul aceloraşi motive şi alunecă frecvent în kitsch, iar arhaitatea ei seculară îi poate sensibiliza doar pe amatorii de retro. Operând undeva la liziera literaturii, critica serioasă nu s-a preocupat niciodată de scrierile sale. Un studiu pe texte ne-ar releva adevărata lor „valoare”. Până la o analiză adecvată, propun un simplu exerciţiu statistic – se ştie că indiciul cantităţii poate fi destul de grăitor pentru indiciul calităţii. Cum poate fi serios un poet care afişează cu infatuare în „palmaresul” său 65 (!) de volume, cele mai multe de poezie? Niciunul dintre marii poeţi români din secolul XX nu ar aduna atâtea plachete de versuri antume! În timpul vieţii, Ion Barbu publica două cărţi, Bacovia – patru, Blaga – şapte şi doar Arghezi aduna mai mult de zece.

Aici la noi, în 1978, pe când nu împlinise încă 50 de ani, Grigore Vieru mărturisea: „Unul din visele mele este să pot găsi în tot ce am scris şi voi scrie 50 de poeme rezistente, pe care să le scot la 50 de ani ai mei (sper să ajung la ei) într-un volum aparte”.

Nici cel mai tradus scriitor român, Mircea Cărtărescu, nu rezistă cantitativ în faţa fecundului nostru basarabean!

Cantitatea debordantă e mai degrabă un semn al grafomaniei decât al inspiraţiei profunde.

Cazul Traian Vasilcău are şi altă faţetă. Gurile rele spun că nimeni dintre candidaţii la premiul pentru literatură nu a avut o susţinere „logistică” atât de solidă precum dumnealui. Printre cei care şi-au pus semnăturile în sprijinul lui T.V. se află nume titrate cu toate onorurile, personalităţi notorii ale culturii noastre.

Mă gândesc cu tristeţe că, probabil, toţi aceşti oameni de treabă se simt acum profund umiliţi. Mai ales că alături pe lista candidaţilor figurau nume destoinice, iar ei au făcut cea mai proastă dintre alegeri. Chiar dacă opţiunea finală nu a fost a lor, ci a unor funcţionari docili care au votat cum li s-a spus.

Eugen LUNGU

6 septembrie 2016

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)