Tanti Silvica, mama ce ne pune pe picioare

CARITATE // „În viaţă nu contează cât bine ai reuşit să faci, ci intenţia de a face bine”

Luna august 2007 a marcat viaţa amândurora. La 16 ani, Ştefan a încercat să salveze un cocostârc prins în firele de înaltă tensiune. Pasărea era dintr-un stol ce se pregătea să părăsească meleagurile Moldovei. Băiatul a rămas fără ambele picioare. Iar Silvia Zaharia a reuşit să-i redea băiatului curajul de a merge mai departe după tragicul accident. Ştefan nu a fost singurul copil sprijinit de Silvia. „Nu pot să-i spun unui copil aflat în dificultate că nu există o şansă şi pentru el”, a declarat pentru JURNAL, Silvia Zaharia. Până acum, Silvia Zaharia a ajutat zece copii.

Victoria POPA

Silvia Zaharia a ajuns în Italia ca şi multe alte femei din Moldova. Greutăţile şi lipsa salariului de mai bine de jumătate de an au umplut paharul şi au făcut-o să lase casa, soţul şi copiii şi să ia calea străinătăţii, pentru a oferi copiilor săi studii şi un trai decent. Fosta asistentă medicală la Centrul de Medicină preventivă din raionul Nisporeni e de zece ani menajeră. Lucrează cu orele şi are un trai decent, cum spune ea. Bucuria mare a ei este că a reuşit să ia şi familia în Italia, păstrând-o, pentru că este cel mai important lucru pe care-l are un om în viaţă. Aceasta este convingerea fermă a femeii.

„Ziua lucram, iar seara eram acasă cu familia şi asta m-a ţinut atâţia ani acolo. Copiii şi-au terminat studiile şi lucrează ambii”, mărturiseşte femeia venită acasă în concediu.

Un sms de „noapte bună”

Potrivit ei, luna august a anului 2007 i-a schimbat viaţa şi modul de a privi unele lucruri. Venise – ca şi acum – acasă, în concediu, ca să se trateze. Aflându-se în spital şi răsfoind ziarele, a găsit un anunţ în care scria despre necesitatea de a colecta bani pentru o intervenţie chirurgicală pentru un copil de 16 ani, care îşi pierduse ambele picioare.

„L-am căutat toată ziua prin spital împreună cu fiul meu mai mare şi abia seara l-am găsit pe băiat la Spitalul Republican pentru Copii, în secţia de reanimare. Tabloul pe care l-am văzut atunci m-a marcat şi nu-l pot uita nici acum, după atâţia ani. Privirea lui m-a lăsat fără cuvinte. I-am spus că vreau să-l ajut. Ochii săi trişti exprimau numai durere…”, îmi spune ea în timp ce îţi şterge lacrimile ce îi şiroiesc pe obraji. Atunci şi-a făcut o promisiune de a-l ajuta pe Ştefănel Roşca cu orice preţ, ca şi pe propriul ei copil. I-a lăsat nişte bani sub pernă, scriindu-şi numărul de telefon mobil. Din acea zi au urmat multe sunete şi sms-uri prin care protagonista noastră încerca să-l ajute pe Ştefănel să-şi revină şi să spere că totul în viaţă se va aranja, dacă „va crede în Domnul”. Transmitea câte 10-20 de sms-uri pe zi. Ultimul numaidecât era „noapte bună”.

Povestea cocostârcului în lacrimi

„Ştefănel a rămas fără picioare pentru că a salvat viaţa unui cocostârc, care se încâlcise în nişte fire de înaltă tensiune. Văzând că ceilalţi patru cocostârci care se roteau deasupra  stâlpului de beton nu-l puteau salva, tânărul a decis să ajute păsările. Mai ales că pentru prima dată a văzut cum plânge un cocostârc pentru că nu se poate elibera din firele electrice. S-a urcat pe stâlpul de tensiune înaltă care l-a aruncat în jos din cauza câmpului magnetic format. Băiatul n-a căzut jos, dar pe scoabele de pe stâlp, curentul electric i-a ars picioarele. Din lumea adunată din sat lângă stâlp nimeni nu i-a sărit în ajutor. Îl credeau mort şi-l îndemnau pe tatăl băiatului să nu urce pe stâlp pentru că va muri şi el. Părintele şi-a dat jos copilul după vreo oră de încercări. Ştefănel îmi povestea că auzea tot ce vorbeau sătenii lor şi-i venea să strige „îs viu!”, dar nu putea”, povesteşte femeia tragedia băiatului, care i-a devenit fiu.

Optimismul lui Ştefan Roşca

Întoarsă în Italia la muncă, femeia a reuşit îndată să-i aducă un cărucior cu rotile din Italia. Este de părerea că un gest neînsemnat îi poate reda multă bucurie unui om. „Nu poţi să fii indiferent la aşa o durere. De la Ştefan am avut de învăţat multe lucruri. Insistenţa şi optimismul sunt doar câteva calităţi”, îmi spune femeia.

Se gândea mereu cum să-l ajute să se deplaseze singur şi gândul acesta o urmărea mereu – şi în timpul lucrului, şi în timpul somnului. A reuşit cu ajutorul Asociaţiei Obşteşti „Bimbi in Gamba” din Italia, peste un an de zile de la tragicul accident, să-i asigure eroului poveştii cu cocostârci o pereche de proteze.

„Tanti Silvica este ca a doua mamă a mea”

„Eu comunic cu ea în fiecare seară pe Internet sau măcar un sms pe zi ne scriem şi asta durează de-acum mai bine de patru ani. Graţie ei, am aceste proteze performante în valoare de 40 de mii de euro. Ea mi-a devenit a doua mamă şi suntem ca o familie”, ne spune Ştefan Roşca.

Acum, la cei 21 de ani ai săi, Ştefănel este student la Universitatea de Stat de Educaţie Fizică şi Sport. E triplu campion european la haltere. În prezent, la insistenţa ocrotitoarei sale, a depus actele la Facultatea de Drept de la USM. „Am insistat, pentru că sănătatea nu-i va permite să facă sport peste vreo cinci ani”, se destăinuieşte ea.

La universitate a auzit multe reproşuri la adresa sa, dar a luptat, devenind astfel prima persoană într-un scaun cu rotile la o instituţie de învăţământ cu profil sportiv. Se consideră un om normal ca şi ceilalţi şi aşa ar trebui să fie.

Deşi e tânăr, spune că înţelege care oameni sunt cumsecade şi buni, dar mai ales pe cei care sunt prieteni adevăraţi. „Îmi place viaţa şi mă bucur din plin de ea. Sunt aşa pentru că Dumnezeu are grijă de mine şi mă iubeşte”, îmi spune Ştefan.

„Nu, nu l-am salvat…”

„De multe ori am fost întrebat dacă am salvat cocostârcul. Nu, nu l-am salvat şi cocostârcul care plângea a murit în firele electrice. Am înţeles că în viaţă nu contează cât bine ai reuşit să faci, dar intenţia de a face bine. Am încercat să salvez cocostârcul şi nu am reuşit. Oamenii buni au încercat să mă ajute şi au reuşit. Trăiesc. Viaţa e frumoasă”, conchide Ştefan Roşca.

Ştefan Roşca este primul copil ajutat de Silvia Zaharia. După el au mai urmat încă nouă copii cu diferite dizabilităţi.

„Am bătut la toate uşile. Am făcut multe acţiuni de voluntariat, ca să strângem suma necesară, pentru că Asociaţia Obştească „Bimbi in gamba” (Copiii pe picioare) a lui Alex Zanardi, ex-pilot de formula 1, care a rămas fără picioare în urma unui accident, nu acorda toată suma din cauza că Ştefan nu era minor”, îşi aminteşte Silvia. A doua pereche de proteze a fost performantă. A ajutat copii care nu aveau o mânuţă şi un picior. Pe Anişoara, pe Vasilică Moraru de la Sângerei şi pe alţi copii suferinzi.

Deoarece are mai multe solicitări, Silvia Zaharia vrea să-i ajute pe toţi acei copii care au rămas fără mâini, picioare în urma unor accidente, prin deschiderea unei asociaţii obşteşti, care le-ar facilita unele servicii.

Seara, după lucru, se aşază la calculator şi le răspunde copiilor care îi cer ajutorul. „Cât trăiesc, voi face totul ca să-i ajut. Nu pot refuza niciun copil”, conchide femeia cu suflet mare.

The following two tabs change content below.
Victoria Popa

Victoria Popa

Victoria Popa

Ultimele articole de Victoria Popa (vezi toate)