Tânguirea ca sport naţional

Citesc un interviu cu un actor, pe care mi-l amintesc în rolurile unor personaje pline de demnitate. Indiferent de „era” rege, muncitor sau ostaş, se impunea printr-o anume ţinută aristocratică. Dar în acel interviu actorul vorbeşte cu o umilinţă de nesuportat (salariu mic, pensie mizeră, săli goale etc.). Privesc înregistrarea unei emisiuni televizate în care acelaşi actor se plânge (iar!) că l-au uitat demnitarii şi spectatorii, urându-le (spectatorilor săi)… să ajungă în situaţia lui (!).

Citesc un interviu cu nişte tineri (!) scriitori. Preocupările lor literare, subiectele în vogă, cărţile citite (teme fireşti) se scurg printre litere, sau rămân în afara „zidului plângerii”. Or, şi aceştia plâng: nimeni nu-i bagă în seamă, nu le acordă pensii (pardon, burse!) de creaţie, nu le tipăreşte cărţile. Îmi vine să le sugerez un protest radical: dacă nu-s remunerat, mă las de scris!

Un scriitor, „intelectual de rasă”, ţine o rubrică la un post de radio. Este (iarăşi!) un serial de tânguiri la tema: „totu-i prost în ţara asta”. Departe de mine gândul că am trăi într-un stat în care lucrurile funcţionează perfect. Dimpotrivă, cred că suntem bine înglodaţi într-o mlaştină cu prea puţine şanse de asanare. Dar mi se pare că mlaştina asta nu se mai usucă… din cauza lacrimilor noastre, care o irighează.

Ceva timp în urmă, eram la baştina unui poet. După „partea festivă”, urmează un ospăţ copios, în „tradiţia” care dă peste margini. Organizatorii sunt profesori. Uzualele toasturi încep cu tot atât de obişnuitele lamentări: statul nu are grijă de noi, salariile-s mici, copiii nu vor să înveţe, profesorii pleacă la munci peste hotare etc. Nu zic că tabloul adevărat e altul, dar nu rezist şi le spun colegilor de meserie şi de suferinţă: această atitudine cheamă năpasta pe capul şcolii.

De când lumea, nimic nu s-a schimbat: didactica e o artă, dar şcoala este un organism conservator în esenţă; profesorii sunt o categorie prost plătită; lenea elevilor este arma împotriva „terorii didactice” etc. Dar nu asta contează, ci energia pozitivă pe care trebuie s-o emane profesorul. Contează demnitatea cu care intelectualul îşi poartă crucea, oricând, oriunde. Nu şi la noi.

Trebuie să facem o distincţie clară între lamentare şi critică. Criticul distinge, caută variante, soluţii (critică înseamnă discernere). Atitudinea critică înseamnă judecată (la rece), cunoaşterea obiectului în esenţele lui (nu în aparenţa fixată din geamul troleibuzului), o atitudine fie calmă, fie ironică ori persiflantă (după caz), fie (şi) pasională, nicidecum însă – pătimitoare! Şi încă un amănunt: lamentarea e umilitoare, revolta e înălţătoare. Asta-i distincţia!

Scriitorul, ca şi orice artist capabil să-şi ducă rolul, are un statut la alegere. Există ipostaza de aristocrat al spiritului. Asta înseamnă a fi deasupra deşertăciunilor cotidiene, detaşat de zbuciumul „luptei de clasă” ori a luptei de clan. Adevărat, asta trebuie s-o ai în sânge. Or, un rege ruinat sau un aristocrat scăpătat e cel care pierde bunurile materiale, niciodată însă – onoarea.

Există, bineînţeles, şi cealaltă ipostază, de saltimbanc. Este artistul chemat la festinul potentaţilor zilei, pentru a-i distra. Dar aici nu te mai erijezi în postura de „lider de opinie”, nu mai poţi juca un rol princiar, decât poate parodiind instanţa. Şi nu mai ai cui să reproşezi. Dacă vei fi suficient de ridicol ori de jalnic, ţi se vor arunca monede şi oase de la masa împărătească. Adevărat, în această ipostază, ai voie să cerşeşti, să te plângi.

Artistul nostru nu etalează calitatea obiectului (mă tem că nici nu pune preţ pe ea). El îţi spune cât de mult a muncit, cât a pătimit şi cât de greu o duce. Noi nu demonstrăm că putem face. Noi cerem şi plângem. În consecinţă, toţi ne dăruiesc ori ne împrumută, nimeni nu investeşte în noi.

De unde oare sportul acesta naţional, văicăreala? Creangă are o parabolă despre proştii care plâng, în loc să mişte un deget pentru a muta leagănul copilului din locul periculos. Mioriţa ne povesteşte despre fatalistul nostru strămoş, care, aflând că va fi atacat, nu îşi găteşte bâta, ci… începe să-şi spună, duios-artistic, tânguirea. De altfel, noi, care în cvasitotalitate încă mai imităm (în literatură, istorie, pedagogie) romantismul – cel de acum două secole (!) – nu am avut un romantism înalt în literatură (în ideea lui Virgil Nemoianu de High romanticism, caracterizat prin pasiuni puternice, vizionarism, radicalism ideologic, integrarea contrariilor). Romantismul nostru literar e un Biedermeier minor, plângăreţ-tânguitor, degradat, azi, în poezie şi proză melodramatică, lacrimogenă, parcurgând calea dinspre lamentaţii până în lamentabil. Revolta am înlocuit-o cu plângerea.

Starea normală e apărarea demnă a onoarei, a opiniei (nu a moftului). Starea normală, dacă intelectualul / artistul se consideră aristocraţi ai spiritului, e suportarea cu stoicism şi cu demnitate a lipsurilor, analiza lucidă, critica argumentată, cu soluţii. Apropo, ştiţi de ce noi nu putem face proiecte? Noi ne-am deprins să avem doar dorinţe-vise-fantezii.

Plânsul nostru cosmic nu numai că sperie potenţialii investitori, ci mai şi cheamă permanent nenorociri peste capetele (planetei) noastre. Şi ne dezvaţă să facem ceva pentru schimbarea lucrurilor. Or, bocetul şi cerşitul sunt droguri periculoase, care creează dependenţe.

Mircea V. CIOBANU

The following two tabs change content below.