Tânăra care şi-a învins dizabilitatea

În pofida unei dizabilităţi, Xenia Siminciuc a reuşit să aibă o viaţă normală şi să se bucure de aprecierea semenilor

Jurnalistă, traducătoare, muziciană, apărătoare a drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, aşa se prezintă tânăra. Spre deosebire de oamenii cu vederea obişnuită, pentru Xenia Siminciuc, lucrurile în lume apar la câţiva paşi în calea ei din întuneric şi se contopesc cu acesta la câţiva paşi în urma ei. Nu poate urmări un răsărit ori apus de soare, verdele şi albastrul se contopesc în ochii săi într-o singură culoare, la fel e şi cu gri şi maro. Vede doar a zecea parte din cât vede un om sănătos. Cu toate acestea, n-a ezitat, a păşit cu încredere înainte şi azi se poate mândri că şi-a învins dizabilitatea, a văzut lumea.

Ne întâlnim în după-amiaza unei zile ploioase de septembrie, când traficul este dat peste cap din cauza ploilor pe mai multe străzi ale Chişinăului. Nici nu e de mirare că a ajuns cu întârziere. Înaltă, elegantă, în timp ce ne ridicăm pe scări, atinge ca din întâmplare balustrada, şi tot aşa ia cunoştinţă de lucrurile ce o înconjoară la masa la care ne aşezăm. Vorbeşte simplu. Deşi cunoaşte bine oraşul, la trecerile de pietoni, este deseori nevoită să roage pe cineva s-o ajute să traverseze drumul. În staţii, microbuzele trec fulgerător prin conul său de lumină, din care cauză e iarăşi nevoită să apeleze la cei din jur cu rugămintea să oprească microbuzul de care are nevoie. În rest, se bazează pe memoria sa excepţională.

Primele victorii

Xenia s-a născut şi a crescut la Căuşeni. În pofida dizabilităţii sale şi datorită părinţilor care au refuzat să se despartă de copil, a studiat la o şcoală obişnuită din preajma casei. Unii profesori au fost de părere că trebuie să înveţe la o şcoală specială. La şase ani a fost adusă în faţa comisiei psiho-pedagogice. E adevărat, nu putea descifra scrisul mărunt din cărţi, dar a recitat pe de rost un fragment din Oneghin. Membrii comisiei au fost de părere că copilul merită o şansă. Ajutată de părinţi şi de învăţătoarea de clasele primare, Xenia şi-a început studiile pe o cale mai puţin obişnuită, fără a apela la scrierea şi citirea în alfabetul Braille. Prindea din zbor totul pe de rost şi, plecată asupra caietelor, învăţa a scrie cu caractere măşcate ca să le vadă.

Un timp o deranja faptul că colegii o evitau. Deseori o taxau „oarbă” ori cu alte cuvinte care o făceau să sufere. În una din zile, în curtea şcolii, a auzit gălăgie. La câţiva paşi înaintea ei, mai mulţi copii au tăbărât asupra unei fetiţe din clasele mai mari care suferea de o dizabilitate mintală. N-a stat pe gânduri, s-a aruncat spre vacarmul de voci şi ţipete şi, în câteva minute, i-a pus pe fugă pe bătăuşi. A mers cu fata, cu nasul spart, la sora medicală. A fost primul ei act de curaj şi de atunci frica şi timiditatea în faţa întunericului şi a propriului handicap a dispărut.

Dezamăgiri la angajare

După absolvirea şcolii, a studiat la trei facultăţi, cea de limbi străine a Universităţii pedagogice „Ion Creangă”, unde a învăţat germana şi engleza, apoi la Institutul de Administrare Publică şi, în final, la Şcoala de studii avansate în jurnalism. „Odată cu apariţia xeroxului, copiam sute de pagini din cărţi, cărora le măream caracterele scrisului. O adevărată revoluţie a fost computerul şi internetul. Măresc imaginea pe ecranul monitorului şi astfel găsesc orice informaţie de care am nevoie”, spune Xenia.

De ce tocmai atâtea facultăţi, o întrebăm, din moment ce azi mulţi spun că nu au nevoie de diplome ca să câştige bani? I-a fost interesant şi jurnalismul, şi limbile străine, şi cum funcţionează sistemul statului la care trebuie să se adapteze. „Am trimis CV-ul la zeci de angajatori. Majoritatea m-au invitat la discuţii. Unul dintre ei a fost chiar foarte entuziasmat când m-a văzut. Mi-a spus că voi fi angajată, m-a însoţit la masă şi când am început discuţia a observat dizabilitatea mea. Vocea i s-a schimbat. S-a emoţionat atât de mult că a răsturnat paharul pe masă. Mi-a spus că mai sunt câteva candidaturi şi îmi va telefona. Mi-a fost clar că, chiar dacă am cunoştinţele şi abilităţile necesare, nu mă va angaja”.

Îi susţine pe alţi nevăzători

După o perioadă lungă de căutări, Xenia a fost angajată la Centrul de asistenţă în afaceri pentru persoanele cu dizabilităţi. Aici, împreună cu alţi angajaţi ai Centrului, ajută 21 de tineri cu probleme de vedere să-şi pună pe roate o afacere. „Majoritatea vin șovăielnici. ‘Ce businessman voi mai fi şi eu?’”, ne întreabă.

Peste un an de când a demarat proiectul, de exemplu, un tânăr, Costel Sârbu, a deschis o fermă de iepuri, un alt băiat se ocupă cu apicultura, unul are un salon de masaj etc. Când se întorc la centru, sunt alţi oameni, plini de idei şi planuri, adevăraţi antreprenori. E o schimbare care ne bucură”, spune Xenia.

Între timp, a vizitat mai multe ţări, printre care Belgia şi Olanda. „Important e să cunoşti limba. Pentru persoanele nevăzătoare, dar şi pentru cei cu alte dizabilităţi, oraşele europene sunt mai calde, mai primitoare. Zebrele, spre deosebire de cele din Chişinău, sunt bine haşurate. Acolo m-am simţit în siguranţă.”

Visul Xeniei

Una dintre principalele realizări ale Xeniei este familia. Cu Mihai a făcut cunoştinţă în timpul studiilor. O curta, dar n-a acceptat căsătoria până nu a fost sigură de sentimentele lui. I-a plăcut că era inteligent şi avea un simţ dezvoltat al umorului. Era amabil, îi deschidea uşa, îi oferea scaunul, era gata s-o apere şi de muşte. Chiar dacă cineva dintre membrii familiei lui s-ar fi împotrivit căsătoriei din cauza handicapului Xeniei, la ea n-a ajuns niciun cuvânt supărător, Mihai fiind omul alături de care se simte fericită şi în siguranţă. Au o fetiţă de patru ani, principala sa realizare!

În adâncul inimii, Xenia a fost şi rămâne o luptătoare. Iubeşte oamenii şi lumea în pofida dificultăţii de a o vedea aşa cum este. „Îţi văd ochii, dar nu ştiu ce culoare au. Culoarea verde şi albastru, cafeniu şi gri se contopesc, pentru mine, într-o singură culoare. Cu toate acestea, singură îmi aleg hainele. E important ca o femeie să fie mereu frumoasă, dar şi inteligentă”, mai spune zâmbind tânăra.

Are un vis. Pentru că mai e şi pianistă şi solistă bună, a cântat alături de Geta Burlacu în cadrul unui concert de caritate pentru a aduna fonduri pentru copiii nevăzători, visează să deschidă un fond de susţinere şi promovare a talentelor în rândul copiilor cu dizabilităţi. Îi şi vede pe scenă, apreciaţi, siguri. Îşi doreşte, pe cât posibil, să contribuie la aprinderea unei scântei în sufletul acestora.

Svetlana COROBCEANU