Tămăduind rănile, mângâiem durerile

Nu departe de centrul unui sat mare, într-o casă bătrânească, cu soba mai întotdeauna rece la vreme de iarnă, două fetiţe de nici trei anişori, slăbuţe şi palide, stăteau zile şi nopţi singurele, întrebându-se: „Unde e mama? De ce nu vine mama?”. Ochişorii lor umezi şi trişti căutau mereu la geam, iar atunci când nu mai puteau de foame, ţinându-se strâns de mânuţă, micuţele se îndreptau spre un dulap şi scotoceau prin el cu înfrigurare. Puneau în gură tot ce găseau: macaroane crude, crupe de orez sau hrişcă, cartofi cruzi, ceapă, morcov. În zilele când găseau câte o coajă de pâine, erau foarte fericite.
Ele nu ştiau de jucării, de mângâiere, de sărbători. Erau prea micuţe şi nu puteau înţelege de ce mama pleacă cu săptămânile şi le lasă singurele? De ce atunci când adorm pe podea, bunica  nu le ridică în pat? Nu aveau de unde să ştie şi să înţeleagă sărmănelele că bunica, din ură pentru mama lor, care a apucat din fragedă tinereţe pe căi greşite, nu le poate lipi la suflet nici pe ele. De câte ori mititelele se chinuiau prin somn, iar trupuşoarele lor firave tremurau de frig şi de spaima viselor ce li se arătau! Şi nu aveau cine să le învelească şi să le aline suferinţa! Unica lor mângâiere era icoana din colţ cu chipul Maicii Domnului cu pruncul în braţe. Chiar dacă nu ştiau să se roage, atunci când se uitau la icoană li se părea că Maica Domnului coboară lângă ele şi le pune mâna pe creştet. De multe ori în vis râdeau şi glumeau cu chipul de pe icoană şi se trezeau fericite că au şi ele o prietenă.
Dumnezeu nu le lasă
Într-o dimineaţă, după o noapte cu frig şi foame, copilele s-au trezit, găsind pe masă nişte posmagi. Şi-au luat câte unul în mână şi s-au ghemuit într-o ladă pentru cărbuni. Aşa le-au găsit lucrătorul social şi poliţistul de sector. Astfel, Olguţa şi Ilenuţa au ajuns la începutul lui 2007 în Secţia de Pediatrie a Spitalului raional Soroca. În acea perioadă, la Direcţia Asistenţă Socială pentru Protecţia Familiei şi Copilului se crease Centrul pentru protecţia copilului aflat în dificultate.
Soţii Iurie Vrabie şi Valentina Herţa din Tătărăuca Veche, uniţi de 16 ani doar prin cununia religioasă, auzind de acest serviciu, au decis să apeleze la Direcţia Asistenţă Socială pentru a lua în îngrijire un copil lipsit de dragostea părinţilor. Dumnezeu îi împodobise cu de toate – cămin liniştit, dragoste şi înţelegere, gospodărie bună cu vite şi păsări –, numai copii nu le dăruise. Iar fără copii, după cum se ştie, casa e pustie.
La acea vreme, Valentina era la câştig la Moscova. Cu speranţa că măcar temporar ar putea să îngrijească de un copil sărman, Iurie s-a prezentat la centru şi le-a spus angajatelor: „Primul copil care o să aibă nevoie de ajutor îl vom lua noi”. Iar acestea i-au răspuns: „Bine!”. Apoi, timp de trei luni, au evaluat familia ca să se asigure că gospodarii sunt vrednici să poarte de grijă unui copil necăjit. Şi iată că l-au înştiinţat într-o zi pe bărbat că poate să se prezinte la Soroca. Bucuros, omul şi-a telefonat nevasta. În aceeaşi zi, femeia şi-a procurat bilet şi a venit acasă. Au decis că mai întâi Valentina să vadă copilul. Cu gândul cum ar putea mângâia un sufleţel înstrăinat, a pornit spre Soroca. Nu ştia că va cunoaşte două surori gemene care nu pot fi despărţite. „N-am să uit până am să mor. Când am intrat în salonul 8 din Secţia de pediatrie şi când le-am văzut palide la faţă, cu mânuţele slabe-slabe, tunse pilug, căci fuseseră aduse pline de păduchi, îmbrăcate în nişte vechituri mai mari decât ele, m-a cuprins un fel de frică amestecată cu milă şi compasiune. Stăteau lipite strâns una de alta pe un pervaz. O licărire de viaţă de abia pâlpâia în ochişorii lor speriaţi”, povesteşte femeia.
Zdrobită şi năucită de ceea ce a văzut, s-a apropiat cu o înduioşare de mamă şi, înghiţindu-şi plânsul, a vrut să le întrebe cum le cheamă. Dar n-a apucat să deschidă gura, că micuţele i-au şi sărit în braţe. Una dintre ele a cuprins-o de gât şi, cu un glas subţirel, a exclamat: „Mamă!”. Din acea clipă, Valentina a înţeles că Dumnezeu i-a îndreptat paşii spre ele, că trebuie să facă tot ce e posibil pentru uşurarea acestor două suferinţe. A dat o fugă la piaţă, le-a cumpărat tot felul de dulciuri şi le-a promis că a doua zi o să treacă să le vadă.
Drumul până acasă i s-a părut lung. Nu avea răbdare să ajungă şi să îi povestească soţului despre fetiţe. Noaptea încerca să adoarmă, dar în ochi apăreau Olguţa şi Ilenuţa, învăluite într-un şuvoi de durere. A doua zi, au mers împreună la Centrul pentru protecţia copilului aflat în dificultate şi, însoţiţi de coordonatoarele de proiect, s-au deplasat la spital. Fără să stea mult de vorbă, le-au luat şi le-au adus la Direcţia Asistenţă Socială din teama ca nu cumva să vină să le ia altcineva. Aici Valentina le-a lăsat pentru puţin în grija soţului şi a alergat prin magazine şi le-a cumpărat încălţăminte şi îmbrăcăminte de la lenjerie de corp până la paltonaşe (era luna februarie, iar una era încălţată în sandale, cealaltă – desculţă). Îmbrăcate în hăinuţe noi, micuţele au devenit de nerecunoscut. Iar atunci când au ajuns la pragul casei, au intrat ca şi cum ar fi locuit aici de la naştere.
De parcă ar fi din sângele nostru

Adevărat este că nu-i mamă acea care te naşte, dar acea care te  creşte. Valentina şi Iurie le oferă fetiţelor căldură şi mângâiere ca nişte părinţi adevăraţi. Şi acestea devin de la o zi la alta tot mai frumoase. Nu le-a fost uşor. La început, copiliţele nu mâncau, nu vorbeau. Deprinse doar cu apă şi pâine, nu vroiau altceva. „Mi-a fost tare greu. Două gemene. Plângea una, plângea şi cealaltă, se îmbolnăvea una, se îmbolnăvea şi cealaltă. Dar Dumnezeu îi mare şi ne-a ajutat. Am mers cu ele la dna Eva Gudumac, la Chişinău, şi le-am lecuit. Şi-acum fetiţele sunt tare bunişoare, să nu fie de deochi! Sunt active, nu se mai tem de oameni, se joacă cu copiii din mahala. Ne-au devenit atât de dragi încât uneori ni se pare că sunt chiar sânge din sângele nostru. Au trecut doi ani de când sunt la noi, dar întotdeauna am încercat să alungăm gândul că, într-o zi, mama lor va veni să ni le ia”, afirmă Valentina. Am întrebat-o dacă fetiţele şi-au amintit vreodată de mama lor biologică. „NU! Niciodată”, a fost răspunsul.
Emoţii mari, emoţii plăcute

Când te ajută Dumnezeu, te ajută toţi sfinţii. Aşa cred Valentina şi Iurie, care sunt convinşi că rugăciunea lor a fost auzită. Fericiţi, cu lacrimi în ochi, au primit ştirea că mama gemenelor a făcut declaraţie că renunţă la ele. Aceasta înseamnă că ei pot să le înfieze. Ceea ce au şi făcut. Nu i-au putut abate din cale nici prietenii şi nici rudele apropiate care le-au spus de mai multe ori: „Ce vă trebuie bătaie de cap cu nişte copii străini? Doar aveţi atâţia nepoţi de la fraţi şi surori şi aţi putea purta de grijă unuia dintre ei!”.
La acestea, Iurie şi Valentina au răspuns: „Nepoţii ţin la mamele lor şi au mângâiere părintească, dar Olguţa şi Ilenuţa au fost lipsite de căldura părinţilor. Dumnezeu a rânduit ca ele să ajungă în casa noastră. Nu ne rămâne decât să le creştem cu dragoste şi înţelepciune”. Şi pentru ca fetele să aibă actele în regulă, Valentina Herţa şi Iurie Vrabie au trebuit să-şi înregistreze oficial căsătoria. Au trăit emoţiile din faţa altarului de acum 16 ani. A fost un prilej fericit de a se aduna toate rudele grămăjoară de peste mări şi ţări, unde sunt plecaţi la aceste vremuri. Şi în tot acest alai, cele mai fericite şi mai zâmbitoare păreau Olguţa şi Ilenuţa.
P.S. Soţii Vrabie aduc mulţumiri pentru sprijinul acordat tuturor colaboratorilor Serviciului de asistenţă parentală din cadrul Direcţiei Asistenţă Socială Soroca şi, în mod special, dnei Viorica Sotnic.
The following two tabs change content below.