Taină, descoperită după 26 de ani

Mentally-ill-woman-POSED-BY-MODEL-2345753Sub o salcie de lângă pârâu, un copilaş destul de crud, învelit într-un ştergar, de-abia mai putea să scâncească

Demult nu am mai trecut prin piaţă şi nu am mai văzut atâta lume mişunând. Lângă un butic cu rochii de gală se înghesuiau mai multe femei şi fete tinere, care nu aveau habar de povestea zguduitoare a unei femei de aproximativ de 60 de ani, ce stătea gânditoare şi îşi aştepta cuminte rândul. Ajunsă în faţa vânzătoarei, femeia i-a vorbit aproape şoptit: „Vreau o rochie foarte frumoasă. Nu mi-a mai rămas mult de trăit. Sunt bolnavă de cancer. Dar peste două săptămâni e nunta fetei pe care am crescut-o şi vreau să arăt mai bine decât mama care a născut-o şi a lăsat-o sub o salcie”.

Aşa aveam să aflu povestea Ecaterinei şi a copilei care a fost găsită, într-o dimineaţă de toamnă, acoperită cu frunze, sub o salcie de lângă pârâul ce despărţea orăşelul în două… La 20 de ani, Ecaterina era tare frumuşică, avea un râs molipsitor şi un apetit uriaş pentru bărbaţii inteligenţi. S-a intersectat cu mai mulţi, dar n-a lăsat niciodată aparenţele să hotărască acolo unde era nevoie de profunzime. Ea vedea întotdeauna dincolo de prima impresie şi nu voia să aibă de a face cu oameni care nu-şi controlează instinctele, oameni care nu-i prezentau încredere. Lucra asistentă medicală şi orice făcea era învăţată de acasă să facă ca la carte, fără să se gândească la succes.

Făcea lucruri frumoase şi atât. Cuvântul „succes” nu făcea parte din dicţionarul ei uzual. La 30 de ani, s-a măritat pe neaşteptate cu un bărbat retras, dar foarte bogat, care era cu 15 ani mai mare decât ea. „Nimic mai plăcut decât să fii răsfăţată de un bărbat care te adoră, îţi oferă cu sinceritate dragostea şi te face să iubeşti din toată inima la 30 de ani, poate mai disperată ca la 20”, povestea Ecaterina. Mulţumită cu ceea ce viaţa îi oferea, la 33 de ani, l-a născut pe Marian. Băieţelul avea trei luni când soţul ei, într-o dimineaţă rece de toamnă, avea să desluşească un scâncet de copil în timp ce s-a oprit să-şi cumpere ţigări la magazinul din preajma unui pârâu.

La început, i s-a părut că are halucinaţii, dar când a ascultat mai atent, era cu adevărat un plâns înăbuşit de copil. La câţiva metri, sub o salcie de lângă pârâu, un copilaş destul de crud, învelit într-un ştergar, de-abia mai putea să scâncească. Valeriu, aşa îi zice soţului, şi-a scos scurta, l-a învelit binişor, a urcat cu el în maşină şi s-a întors acasă. Micuţul era o fetiţă. Ecaterina a alăptat-o, i-a făcut o băiţă cu tot felul de buruieni şi copiliţa a adormit. Valeriu a anunţat organele de drept. O să trec peste alte detalii, căci e mult de povestit şi o să vă spun că, până s-a aflat adevărata poveste a copilului, la rugămintea Ecaterinei, fetiţa a rămas în grija ei. Peste două săptămâni, a fost descoperită mama fetiţei, o studentă, care provenea dintr-o familie aflată în dificultate şi care a fost pedepsită cu exmatricularea din instituţie. Tot atunci, soţii Dogaru au hotărât să înfieze copila. După ce i-au perfectat certificatul de naştere, au botezat-o Victoria.

O boală i-a curmat viaţa lui Marian

Creştea Victoriţa şi se întărea văzând cu ochii, încât îl ajunsese repede în greutate pe frăţiorul Marian. Cuminţei şi drăgălaşi, copiii făceau frumoasă viaţa acestei familii sănătoase şi fericite. Dar cum lucrurile nu sunt mereu la fel pe lume şi după bucurii vin şi tristeţile, o boală necruţătoare a dat peste Marian la vârsta de cinci ani şi i-a luat zilele. S-a stins sărmănelul ca o lumânare de ceară curată în braţele Ecaterinei. Lacrimi, suspine, jale mare. Multe lacrimi, o mare de lacrimi au vărsat. Şi Victoriţa plângea şi se uita cu multe înţelesuri la Ecaterina, neştiind ce să-i spună. Când lacrimile şi suspinele s-au mai rărit, îndureratul cuplu şi-a zis, privind la fetiţa lor, care, cu cât creştea, cu atât mai drăgălaşă şi mai isteaţă se făcea: „Şi totuşi Dumnezeu ne iubeşte de vreme ce ne-a scos-o în cale pe Vicuţa şi ne face să o iubim aşa cum l-am iubit pe Marian. Poate că n-o să-i spunem niciodată cine e mama ei adevărată. S-o lăsăm să creadă că noi suntem părinţii ei biologici”.

Şi au început să privească din nou viaţa cu optimism ca şi până la moartea fiului. Nu-şi făceau planuri mari. Preferau să fie surprinşi de ceea ce li se întâmpla. Vica îi surprindea cu rezultate foarte bune la carte, dar şi cu aerul ei războinic, care îl degaja la şcoală şi joacă. Era foarte bună la matematică şi visa la profesii bărbăteşti. Anii au trecut, Vica a crescut, spiritul rebel s-a temperat şi fata a mers la filozofie. Avea mare respect pentru părinţi şi o mare dragoste pentru lectură. Cartea i-a dăltuit în inimă gustul pentru cuvântul frumos şi asta o făcea şi mai atrăgătoare. Şi mai avea o pasiune – călătoriile. În toţi anii de studenţie, făcuse multe călătorii. Le repeta mereu părinţilor că orice călătorie îţi deschide mai multe orizonturi.

N-a avut niciodată sentimentul că nu e fiica lor

În una din călătorii avea să-l cunoască pe Florin. S-a întâmplat aceasta acum trei ani, la Paris. Au călătorit în acelaşi autocar de la Chişinău până în capitala Franţei, dar s-au descoperit pe malurile Senei. Vica i s-a dezvăluit tânărului basarabean, student la medicină, în toată puterea feminităţii… În primăvara acestui an, au hotărât să facă nunta. Între timp, starea sănătăţii Ecaterinei a început să se înrăutăţească. În toiul pregătirilor de nuntă, femeia a fost diagnosticată cu cancer cervical în stare avansată.

Atunci părinţii adoptivi au hotărât să-i divulge Victoriei secretul ţinut sub lacăt 26 de ani. Fata a rămas şocată, dar nu i-a acuzat că nu i-au spus acest adevăr mai devreme. Le-a spus că nu-i vine să creadă. N-a avut niciodată sentimentul că e străină şi nu şi-a pus întrebarea de ce nu seamănă la chip cu niciunul dintre ei. Vorbele Victoriei, care curgeau parcă dintr-un izvor cu apă limpede, i-au asigurat că, aşa ori altfel, ei îi rămân părinţii cei mai scumpi şi o să-i iubească şi o să-i respecte la fel cum a făcut-o atâta vreme cât n-a ştiut că este un copil abandonat la naştere.

Înainte cu câteva săptămâni până la nuntă, au hotărât împreună să o găsească pe mama biologică şi să o invite la ziua cea mare. Şi au poftit-o. Au mers în satul părinţilor studentei de odinioară, adică la bunicii Victoriei. I-au găsit bătrâni şi neputincioşi într-o totală mizerie şi sărăcie. Nu au găsit-o pe mama naturală. Era plecată de mulţi ani în Grecia. Se căsătorise cu un grec. Dumnezeu o pedepsise, nu i-a mai dat alţi copii…

În ziua nunţii, mama şi fiica s-au întâlnit. S-au îmbrăţişat aşa ca în telenovele. Mama plângea în hohote, fiica – nu. Ecaterina, îmbrăcată într-o rochie foarte frumoasă, privea senin la cele două şi repeta ca pentru sine: „N-am crezut că am s-o văd şi pe asta”. Dorinţa i se împlinise. La nunta fetei era mult mai frumoasă şi mai întinerită decât cealaltă…

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce