Taina care se vrea dusă în mormânt

Regretul unei femei care a divorţat fără a şti de ce

La 16 ani, Maia i-a sucit minţile celui mai de frunte flăcău din sat. O vară, o toamnă şi o primăvară a tot dansat-o Nicolae la horele din sat. Iar când a venit o nouă vară cu zile fierbinţi de august, cu vânturi ce ridicau în cer colbul drumurilor de ţară, flăcăul i-a cerut mâna. Fata a spus „nu”, dar acel „nu!”, după cum bănuiţi, însemna „da!”

Însă a venit următoarea duminică şi dragostea i-a chemat în umbra tainică a unui lan de porumb de la marginea satului. Întinşi pe pământul cald, cu faţa la cer, cei doi ascultau foşnetul frunzelor verzi, cuvintele lor se preschimbau în sărutări, mâinile lor se încolăceau în îmbrăţişări. Şi aşa, pe neprins de veste, un val mare şi puternic de dragoste s-a zbătut între cer şi pământ. Sânii fragezi de domnişoară au tremurat uşor, lăsându-se acoperiţi cu umbra dulcelor dorinţi…

Nu era tipul de om serios

În toamnă, când tulburelul încă mai fierbea în butoaie, Maia şi Nicolae au făcut nunta. Apoi au pornit să împletească o viaţă interesantă. Nebunia din dragostea lor se îngemăna cu munca. Maia muncea la grădiniţă şi învăţa prin corespondenţă la un colegiu pedagogic, iar Nicolae era priceput la tâmplărie şi zidărie. Iarna făcea uşi, ferestre, iar vara muncea la construcţia caselor. Aveau tot timpul un ban grămadă.

În câţiva ani, tânăra familie şi-a ridicat cea mai arătoasă şi mai frumoasă casă din sat. Până la apariţia copiilor, în casa largă, cu ferestre multe şi uşi frumos zugrăvite, viaţa părea de poveste. Dar odată cu apariţia celor doi fii, care s-au născut la un an unul după altul, Maia avea să descopere că soţul ei nu este tipul de om serios, care duce totul până la capăt. Nu-şi lua răspunderea asupra vieţii. Gânguritul copiilor nu l-a înduioşat, aşa cum îşi imaginase femeia.

În aparenţă parcă îi adora, dar, pentru el, aceste mici făpturi erau ca nişte jucării. Îi lua în braţe, se juca până se plictisea şi atât. Nu-şi asuma obligaţii faţă de ei. Toată grija şi toată responsabilitatea o lăsa pe umerii soţiei. În loc s-o ajute la spălatul şi călcatul scutecelor (pe atunci, nu erau scutece de unică folosinţă), la alte treburi, el, după orele de lucru, se aşeza în faţa televizorului cu ziarul şi ulciorul de vin alături.

Încet-încet, bărbatul acesta frumos şi plin de farmec s-a înfrăţit cu paharul. Zile întregi, umbla fără rost prin jurul casei, ameţit de băutură. Alteori se trezea dimineaţa buimac, fără chef de lucru. Dar în zile senine aducea banul în casă.

Plângea şi divorţa

Nici în pat nu mai era ca altădată. Aşa stând lucrurile, dintr-un sentiment pe care la început nu-l putea desluşi, într-o primăvară, Maia s-a dat în dragoste cu preşedintele colhozului. Simţea că îl mai iubeşte pe Nicolae şi ştia că face un păcat în Postul mare, dar preşedintele, timid şi romantic, o atrăgea şi ea nu se împotrivea. Ochii lui o urmăreau cu admiraţie ori de câte ori se întâlneau. De la privire la atingere, s-a ajuns la întâlniri tainice din care a încolţit un nou firicel de viaţă. Cu aceasta, relaţia lor s-a terminat.

Nu i-a spus preşedintelui că a rămas însărcinată. Nici Nicolae nu ştia că copilul din pântecele soţiei nu este al lui. Naşterea micuţei a fost primită fără prea mare entuziasm de Nicolae, la fel cum au fost primiţi şi ceilalţi doi copii. S-a bucurat oricum că i-a dat Dumnezeu o fată care semăna leit cu Maia. Timpul trecea, copiii creşteau. Într-o zi, Maia a plecat la medic la centrul raional şi i-a lăsat pe copii în grija lui Nicolae. Când s-a întors, şi-a pus mâinile în cap. Casa era cu picioarele în sus. Micuţa flămândă plângea în pătuc, cei doi fraţi, murdari ca nişte purceluşi, şi-au găsit ocupaţie în poiată, iar Nicolae muncea liniştit în atelierul său. Maia nu l-a certat, a zis aşa ca pentru sine: „Pe acest om nu te poţi bizui, decât să-l privesc aşa neisprăvit, mai bine divorţez”.

Şi a depus cerere de divorţ, deşi nu avea un motiv concret. Trebuie să vă spun că Maia este o fiinţă puternică. Şi dacă îşi pune ceva în gând, până nu îndeplineşte, nu se lasă. La fel s-a întâmplat şi cu divorţul. Când i-a spus soţului că vrea să divorţeze, acestuia nu i-a venit să creadă, ştia că Maia îl iubea. Şi apoi el era omul care considera că poate face ce vrea, că lui îi aparţinea şi casa, şi masa, şi i se cuvenea toată dragostea celor din jur. Abia la judecată, Nicolae a înţeles că Maia n-a glumit. Femeia, ce-i drept, a suferit mult.

Pe de o parte, i se făcea milă de Nicolae, când îl vedea cu faţa palidă şi ochii trişti, dar, pe de alta, fiind o femeie cu caracter, nu voia să dea înapoi, nu putea admite că nu s-a ţinut de cuvânt.

Moartea lui Nicolae

După pronunţarea divorţului, la împărţirea averii, lui Nicolae i-a revenit a treia parte din casă. Însă bărbatul nu a mai vrut să stea despărţit de familie sub acelaşi acoperiş, a ales să plece la muncă peste hotare. Să ştiţi că sunt anumite lucruri care vin ca o prevestire. În ziua plecării, omul era cuprins de o tulburare neînţeleasă. Şi-a sărutat ca niciodată copiii, a sărutat mâna fostei soţii, a privit vreo 20 de minute casa de la poartă şi a plecat. Peste un an, avea să moară într-un accident de muncă, a căzut de pe un acoperiş.

Regretul a devenit acum şi mai apăsător pentru Maia. Îl petrecea la cimitir şi îl vedea ca şi atunci când a scos-o prima oară la joc, când i-a cerut mâna, când s-au îmbătat de mirosul dulce de porumb… După înmormântare a tot mers la cimitir şi l-a bocit. Îşi cufunda faţa în ţărâna proaspătă de pe mormânt şi mirosea pământul răvăşită amintiri.

În liniştea cimitirului dădea frâu meditaţiilor. Cu sentimentul de dreptate înnăscut, Maia a ajuns la concluzia că, deşi avea darul de a citi în sufletul omului, pe cel al lui Nicolae nu l-a putut citi până la capăt. Într-una din zile, în timp ce stătea cu capul plecat pe mormânt, a simţit ca şi cum un cuţit în inimă. Din acea zi s-a îmbolnăvit.

Sunt zece ani de când Maia luptă cu boala. Se roagă Domnului să-i mai lungească zilele ca să-şi poată ajuta copiii. Îi sunt tare dragi. Îi sunt dragi oamenii în general. Gândeşte pozitiv. Nu vrea să-şi ocupe spaţiul său interior cu lucruri urâte. Simte că trăieşte cu adevărat în sânul naturii. Merge foarte des la pădure. Zice că pădurea îi dă putere de viaţă… Băieţii Maiei au absolvit facultatea de informatică, s-au căsătorit. Fiica Victoria este în clasa a IX-a. Nu ştie încă cine e tatăl ei adevărat. Şi nici preşedintele nu ştie că Victoria este fiica lui. Maia e dispusă să ia această taină cu sine în mormânt.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.