Taina care poate nu va fi aflată niciodată

„Acum am şi eu o rugăminte. Fă-mi un copil. N-o să ştie nimeni. Doar eu şi tu”

Mother-child_1964410b

În duminica ceea de mărţişor, Larisa se întorcea de la biserică. Aproape de casă, a oprit-o vecinul Andrei şi i-a zis: „Aş vrea să te rog ceva. Ştii că Angela e la maternitate, mi-a născut un băiat, iar eu sunt invitat deseară la o zi de naştere. Ai putea să vii să stai cu Ilenuţa vreo două ore până mă întorc?”. „Bine, nicio problemă, vin”, i-a răspuns Larisa. Şi cum s-a lăsat seara, s-a dus. S-a jucat cu Ilenuţa şi i-a citit poveşti până fetiţa a adormit.

Din neavând ce face, femeia s-a postat în faţa oglinzii mari din colţ şi şi-a admirat silueta. Apoi a luat un pieptene şi a început a-şi pieptăna părul. L-a lăsat să cadă frumos pe spate şi s-a gândit: „Are dreptate lumea. Sunt frumoasă. Dar… ce folos, dacă niciun bărbat nu mă observă? Angela e mai mică decât mine şi are deja al doilea copil. Iar mie nu-mi trimite Dumnezeu un bărbat ca să pot aduce şi eu pe lume un copil”.

Noapte de poveste

Şi, gândind aşa, s-a simţit deodată cuprinsă de căldura unor dorinţi neînţelese. Îşi zicea în sinea ei că e tânără şi se ofileşte neiubită. Tocmai în acele clipe, Andrei a deschis încetişor uşa încât Larisa nici nu l-a auzit. Bărbatul s-a oprit în prag şi nu-şi putea lua ochii de la ea. Nu a văzut-o niciodată cu părul lăsat pe spate. „Doamne, ce chip frumos are! Cum de nu l-am observat până acum?” Apoi s-a apropiat de femeie şi i-a spus în şoaptă să nu o trezească pe Ilenuţa: „Ce frumoasă eşti, Larisa! Dă-mi voie să te sărut”. Vecina parcă asta şi aştepta. I-a zâmbit, l-a cuprins ca o nebună de gât şi s-a lăsat pradă sărutărilor lui pătimaşe.

Era pentru prima dată în cei 32 de ani ai săi când o săruta un bărbat. Învăluită în beţia sărutului, i-a zis după ceva vreme: „Acum am şi eu o rugăminte. Fă-mi un copil. N-o să ştie nimeni. Doar eu şi tu”. Noaptea a fost de poveste. Larisa s-a dăruit cu toată fiinţa ei lui Andrei, iar în zori, mulţumită că Dumnezeu i-a făcut şi ei parte de câteva clipe de fericire, s-a întors acasă.

„Dumnezeu mi-a trimis acest prunc”

După aceea s-au mai iubit de câteva ori în taină şi au pus punct aventurii. Zilele femeii au început a se împleti cu amintirea acelor întâlniri pătimaşe şi cu bucuria firicelului de viaţă care i se zbătea sub inimă. A fost o plăcere dulce extraordinară când i-a simţit prima zbatere. Şi acest prinos nevinovat al sfintei sale iubiri îi dădea speranţă şi curaj. Puţin îi păsa ce o să zică lumea. Îşi trăia din plin bucuria şi o împărţea cu pruncul ce urma să vină pe lume.

Abia în a cincea lună de sarcină, colegele de la grădiniţă au observat că Larisa va deveni mămică. Oricât de mult s-au străduit să afle cine e tatăl copilului, nu au putut. Răspunsul ei era mereu acelaşi: „Dumnezeu nu m-a uitat. Mi-a trimis acest copilaş”. Satul, ştiind-o o fire evlavioasă, a pornit – mai în glumă, mai în serios – nişte zvonuri că, într-o noapte, Larisa a fost vizitată de nişte extratereştri…

Venirea pe lume a lui Antonel

Băieţelul s-a născut pe la mijlocul lunii decembrie. Larisa a examinat îndelung trupuşorul lui şi a constatat că şi fruntea, şi obrăjorii, şi bărbia seamănă leit cu ale răposatului ei tată. În amintirea lui, i-a dat numele Antonel. Creştea frumuşel copilul, dar cum a ajuns la un an, a prins a se ofili. Nu voia să mănânce aproape nimic. Mânca numai pâine cu zahăr şi apă. A tot umblat Larisa pe la medici, i-a dat tot felul de pastile, dar degeaba. Avea trei ani copilul şi era atât de slab şi pipernicit încât niciun anişor nu i-ai fi dat.

Prin Postul Mare, a prins a slăbi văzând cu ochii. Punându-şi nădejdea în Domnul, Larisa s-a dus cu el la o mănăstire. Acolo a întâlnit un preot bătrân care i-a spus să se ducă în biserică la Icoana Maicii Domnului, să cadă în genunchi cu o lumânare aprinsă în mână şi să spună: „Maică Preacurată, născătoare de Dumnezeu, îţi dăruiesc acest copil. Tu, care eşti pentru noi mamă iubitoare, arată dragostea Ta şi acestui copil bolnav”.

Mare este Dumnezeu şi nenumărate sunt minunile lui! Chiar după rugăciune copilul a cerut de mâncare şi din ziua ceea a început să mănânce de toate. Aşa s-a vindecat Antonel şi creştea sănătos, fiind împodobit cu darul vorbirii şi cu o memorie de invidiat.

Doi feciori despărţiţi de un gard

Băiatul pe care îl aveau Andrei şi Angela, Costel, era răsfăţat din cale afară. Iar Antonel creştea cuminte şi ascultător, cu frică şi dragoste de Dumnezeu. Şi pentru că erau nedespărţiţi la joacă, i-au dat în acelaşi an la şcoală deşi Antonel încă nu avea şapte ani împliniţi. Au stat într-o bancă. Costel nu se prea trăgea la carte, în schimb, colegului său îi era atât de dragă încât se lipea de memoria lui ca ceara de lumânare.

Cu toate acestea, după absolvirea şcolii, Antonel n-a putut merge la vreo facultate. Şi deoarece bugetul familiei era prea modest, a ales o şcoală de meserii din centrul raional. Costel însă, care le-a făcut părinţilor zile fripte cât a învăţat la şcoală, a intrat la o universitate din Chişinău. Şi de cum a plecat de acasă, trimite, mamă şi tată, parale! Zicea că învaţă, că are nevoie ba de o carte, ba de alta, ba că trebuie să plătească nişte cursuri şi tot aşa. În realitate, o ţinea prin baruri şi restaurante. Din banii primiţi de acasă dădea mită profesorilor şi trecea de la un an la altul cu cele mai bune note.

Andrei aflase de purtările lui, dar nu mai putea să îi facă nimic. Era băiat mare. Şi când îşi arunca ochii peste gard, văzând cu câtă hărnicie munceşte celălalt băiat, care era şi el sânge din sângele lui, se întreba: „De ce unul are parte de toate bunătăţile şi nu e mulţumit, iar altul se speteşte muncind şi nu se plânge că îi este greu? De ce unul păcătuieşte de dimineaţă până în seară, iar altul nu greşeşte cu nimic?”. Îi era milă de Antonel. Îi venea uneori aşa un dor să îl cuprindă ca pe un fiu, dar se temea de ceea ce ar putea urma. Ţinea la familie, la autoritatea pe care o avea în sat.

Însă Dumnezeu i-a dat cugetul cum să îl ajute pe băiat, nu ştia doar cum şi când să facă pasul. În sfârşit, a venit ziua cea trimisă de Sus. L-a chemat la el pe flăcău când soţia era la şcoală şi i-a zis: „Antonel, mă bucur că ai crescut aşa de frumos şi voinic. Ştiu că mama ta nu are bani să te ajute să îţi continui studiile. Eu am hotărât să te ajut ca pe propriul meu copil”. Şi i-a întins un plic cu o sumă mare de bani. În acele clipe era gata să îi spună adevărul, dar şi-a amintit de promisiunea făcută în noaptea de vis şi s-a răzgândit. „Să rămână o taină, aşa cum vrea Larisa. Şi dacă, până la urmă, Dumnezeu va rândui să o dezlegăm, vom dezlega-o”, şi-a zis în gând şi a ieşit să îl petreacă pe fecior până la poartă.

De atunci au trecut 11 ani. Antonel a făcut facultatea, munceşte într-o clinică privată din Iaşi. E căsătorit, are doi copii. Larisa nu s-a mai căsătorit. Are 66 de ani şi îşi consacră timpul nepoţilor. Costel a ajuns după gratii pentru complicitate la tentativă de omor. Iar adevărul despre cine e tatăl lui Antonel mai rămâne o taină.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce