Taina care a fost dusă în mormânt

La 16 ani, Maia i-a sucit minţile celui mai de frunte flăcău din sat. O vară, o toamnă şi o primăvară a tot dansat-o Nicolae la horele din sat. Iar când a venit o nouă vară cu zile fierbinţi de august, cu vânturi ce ridicau în cer colbul drumurilor de ţară, flăcăul i-a cerut mâna. Fata a spus „nu”, dar acel „nu!”, de fapt a însemnat „da!”.

Căci a venit următoarea duminică şi dragostea i-a chemat în umbra tainică a unui lan de porumb de la marginea satului. Întinşi pe pământul cald, cu faţa la cer, cei doi ascultau foşnetul frunzelor verzi, cuvintele lor se preschimbau în sărutări, mâinile lor se încolăceau în îmbrăţişări. Şi aşa, pe neprins de veste, un val mare şi puternic de dragoste s-a zbătut între cer şi pământ. Sânii fragezi de domnişoară au tremurat uşor, lăsându-se acoperiţi cu umbra dulcilor dorinţe…

Nu era tipul de om serios

În toamnă, când tulburelul încă mai fierbea în butoaie, Maia şi Nicolae au făcut nunta. Apoi au pornit să împletească o viaţă interesantă. Nebunia din dragostea lor se îngemăna cu munca. Maia muncea la grădiniţă şi învăţa cu frecvență redusă la un colegiu pedagogic, iar Nicolae era priceput la tâmplărie şi zidărie. Iarna făcea uşi, ferestre, iar vara muncea la construcţia caselor. Aveau tot timpul un ban grămadă.

În câţiva ani, tânăra familie şi-a ridicat cea mai arătoasă şi mai frumoasă casă din sat. Până la apariţia copiilor, în casa largă, cu ferestre multe şi uşi frumos zugrăvite, viaţa părea de poveste. Dar odată cu apariţia celor doi fii, care s-au născut la un an distanță, Maia avea să descopere că soţul ei nu este tipul de om serios, care duce totul până la capăt. Nu-şi lua răspunderea asupra vieţii. Gânguritul copiilor nu l-a înduioşat, aşa cum îşi imaginase femeia.

În aparenţă parcă îi adora, dar pentru el aceste mici făpturi erau ca nişte jucării. Îi lua în braţe, se juca până se plictisea şi atât. Nu-şi asuma obligaţii faţă de ei. Toată grija şi toată responsabilitatea o lăsa pe umerii soţiei. În loc s-o ajute la spălatul şi călcatul scutecelor (pe atunci, nu erau scutece de unică folosinţă), la alte treburi, el, după orele de lucru, se aşeza în faţa televizorului cu ziarul şi ulciorul de vin alături.

Încet-încet, bărbatul acesta frumos şi plin de farmec s-a înfrăţit cu paharul. Zile întregi, umbla fără rost în jurul casei, ameţit de băutură. Alteori se trezea dimineaţa buimac, fără chef de lucru. Dar în zile senine era bărbat la locul lui, aducea banul în casă.

Plângea şi divorţa

Nici în pat nu mai era ca altădată. Aşa stând lucrurile, dintr-un sentiment pe care la început nu-l putea desluşi, într-o primăvară, Maia s-a dat în dragoste cu preşedintele colhozului. Simţea că îl mai iubeşte pe Nicolae şi ştia că face un păcat în Postul mare, dar preşedintele, timid şi romantic, o atrăgea şi ea nu se împotrivea. Ochii lui o urmăreau cu admiraţie ori de câte ori se întâlneau. De la privire la atingere, s-a ajuns la întâlniri tainice din care a încolţit un nou firicel de viaţă. Cu aceasta, relaţia lor s-a terminat.

Nu i-a spus preşedintelui că a rămas însărcinată. Nici Nicolae nu ştia că copilul din pântecele soţiei nu este al lui. Naşterea micuţei a fost primită fără prea mare entuziasm de Nicolae, la fel cum au fost primiţi şi ceilalţi doi copii. S-a bucurat oricum că i-a dat Dumnezeu o fată care semăna leit cu Maia. Timpul trecea, copiii creşteau. Într-o zi, Maia a plecat la medic în centrul raional şi i-a lăsat pe copii în grija lui Nicolae. Când s-a întors, şi-a pus mâinile în cap. Casa era cu picioarele în sus. Micuţa flămândă plângea în pătuc, cei doi fraţi, murdari ca nişte purceluşi, şi-au găsit ocupaţie în poiată cu găinile, iar Nicolae muncea liniştit în atelierul său. Maia nu l-a certat, a zis ca pentru sine: „Pe acest om nu te poţi bizui, îl interesează numai lemnăria lui. Decât să-l privesc aşa neisprăvit, mai bine divorţez”.

Şi a depus cerere de divorţ, deşi nu avea un motiv concret. Trebuie să vă spun că Maia era o fiinţă puternică. Şi dacă îşi punea ceva în gând, până nu îl îndeplinea, nu se lăsa. La fel s-a întâmplat şi cu divorţul. Când i-a spus soţului că vrea să divorţeze, acestuia nu i-a venit să creadă, ştia că Maia îl iubea. Şi apoi el era omul care considera că poate face ce vrea, că lui îi aparţinea şi casa, şi masa, şi i se cuvenea toată dragostea celor din jur. Abia la judecată, Nicolae a înţeles că Maia n-a glumit. Femeia, ce-i drept, a suferit mult.

Pe de o parte, i se făcea milă de Nicolae, când îl vedea cu faţa palidă şi ochii trişti, dar, pe de alta, fiind o femeie cu caracter, nu voia să dea înapoi, nu putea admite că nu s-a ţinut de cuvânt.

Moartea lui Nicolae

După pronunţarea divorţului, la împărţirea averii, lui Nicolae i-a revenit a treia parte din casă. Însă bărbatul nu a mai vrut să stea despărţit de familie sub acelaşi acoperiş, a ales să plece la muncă peste hotare. Să ştiţi că sunt anumite lucruri care vin ca o prevestire. În ziua plecării, omul era cuprins de o tulburare neînţeleasă. Şi-a sărutat ca niciodată copiii, a sărutat mâna fostei soţii, a privit vreo 20 de minute casa de la poartă şi a plecat. Peste un an, avea să moară într-un accident de muncă, a căzut de pe un acoperiş.

Regretul a devenit atunci şi mai apăsător pentru Maia. Îl petrecea la cimitir şi îl vedea ca şi în clipele celea de neuitat, când a scos-o prima oară la joc, când i-a cerut mâna, când s-au îmbătat de mirosul dulce de porumb… După înmormântare a tot mers la cimitir şi l-a bocit. Îşi cufunda faţa în ţărâna proaspătă de pe mormânt şi mirosea pământul răvăşită de amintiri.

În liniştea cimitirului dădea frâu meditaţiilor. Cu sentimentul de dreptate înnăscut, Maia a ajuns la concluzia că, deşi avea darul de a citi în sufletul omului, pe cel al lui Nicolae nu l-a putut citi până la capăt. Îi părea rău că s-a grăbit cu divorțul. Într-una din zile, în timp ce stătea cu capul plecat pe mormânt, a simţit ca şi cum cineva i-ar fi înfipt un cuţit în inimă. Din acea zi s-a îmbolnăvit.

Aproape 13 ani Maia a luptat cu boala. Aproape 13 ani s-a rugat Domnului să-i mai lungească zilele ca să-şi poată ajuta copiii. Dar cu doi ani în urmă Dumnezeu a luat-o în Împărăția Sa. Și-a iubit foarte mult copiii, i-au fost tare dragi. I-a fost dragă viața și oamenii în general. A avut tot timpul gânduri luminoase. Îmi repeta ori de câte ori ne întâlneam că nu vrea să-şi ocupe spaţiul său interior cu lucruri urâte. Simțea că trăieşte cu adevărat în sânul naturii. Mergea foarte des la pădure. Zicea că pădurea îi dă putere de viaţă, o pace interioară care îi face chipul frumos. Dar la lumina de pe chip știa să mai adauge un  machiaj abia vizibil, o haină care i se potrivea. A avut în permanență grijă de aspectul ei exterior. Și acasă și în stradă apărea întotdeauna  elegantă și îngrijită.

Le-a dat multe sfaturi prețioase copiilor. Atât fiilor, cât și fiicei le-a băgat în cap o regulă de care s-a ghidat toată viața: „nimeni  nu te va trata mai bine și nu va avea mai multă grijă de tine decât vei avea tu însuți”. Băieţii Maiei au absolvit facultatea de informatică, s-au căsătorit pe timpul când ea era încă în viață. Sunt stabiliți la București. Fiica Victoria, ajutată de frați, își face studiile în Franța. Nu ştie cine e tatăl ei adevărat. Şi nici fostul preşedinte nu ştie că Victoria este fiica lui. Maia a luat cu sine această taină în mormânt. Atunci când și-a deschis sufletul în fața mea, m-a rugat să-i promit cu mâna pe Biblie că voi păstra secretul. Și eu i-am promis. Știu că nu am dreptul moral să-l scot de sub lăcată, dar trebuie să recunosc că uneori mă bate gândul să-i spun fostului președinte adevărul.

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)