Svetlana Corobceanu, poetă, jurnalistă: „Îmi place cum miroase apa Nistrului” // Interviu

Dragă Svetlana Corobceanu, când ai descoperit poezia? Familia ta, buneii, părinții, au vreo legătură cu poezia?

Am descoperit poezia în anii de liceu, în cadrul unui cenaclu condus de actriţa Claudia Pătrânac. Ne-a cerut să facem un colaj de versuri din autorii preferaţi şi să încercăm să povestim ce spune autorul. Abia după ce înţelegeam mesajul, ne sugera ce intonaţie ni s-ar potrivi. Poezia o puteam citi în scenă, important era să înţelegem ce vrea autorul, ce vrem noi să transmitem publicului. Atunci am descoperit că poezia nu e doar rimă, nu o folosim doar pentru antrenarea memoriei, ci e şi încercarea unui artist, a unui creator, de a comunica cu lumea.

În familia noastră nu se citea poezie, dar cartea a fost mereu la loc de cinste. Mama ne citea poveşti în copilărie. Tatăl meu era abonat la câteva ziare şi reviste. În ultimii ani de viaţă a renunţat la ele. Citea doar cărţi. A plecat din această lume la vârsta de 42 de ani. Nu am avut timp să ne apropiem prea mult. Înainte de moarte, a reuşit să citească „Letopiseţul Ţării Moldovei” în grafie latină. În noiembrie 1990, s-a opus separatiştilor, alături de alţi bărbaţi din satele de pe malul Nistrului, la podul de la Dubăsari. Mamei îi era frică să nu fie împuşcat. Nu ştia că îi mai rămăsese foarte puţin. Peste o săptămână tata s-a îmbolnăvit, apoi a intrat în comă. La 2 ianuarie 91, a plecat. În urmă a lăsat un raft cu cărţi, la care mereu am adăugat altele. Nu mă simt bine, confortabil în peisaje fără cărţi.

Felicitări pentru „Ascuns în lumină”, un volum de poezie excepțional, proaspăt apărut la Editura Arc. Privești apocalipsa modernă din interior, cu un ochi lucid, curajos, cumva resemnat. Un laitmotiv al poemelor din prima parte a volumului e războiul, ca fenomen inevitabil, ciclic. Deși suntem colege de redacție, n-am apucat să te întreb până acum, în ce măsură te-a marcat, personal, războiul de pe Nistru?

În 1992, învăţam la Liceul „Vasile Alecsandri” din capitală. Venită acasă la sfârşit de săptămână, m-au speriat nu atât împuşcăturile, cât casa goală, boccelele făcute de mama în eventualitatea unei evacuări. Azi oamenii poate ar spune speriaţi: „Vin ruşii!”. Atunci însă, nu ştiu de ce, spuneau „Vin gardiştii!”, ori „separatiştii”. Cum să creadă aşa, dintr-odată, că cel elogiat în şcoli, grădiniţe, „marele apărător”, „fratele mai mare”, te ia în vizorul armei sale, al tancurilor şi că nu acceptă cu una, cu două să-i scape un pământ populat de nişte robi? Păcat că nu sunt trase învăţăminte din acea tragedie. Să nu uităm însă că o parte din politicienii de după 2009 îşi făceau studiile la Iaşi, făceau business cu ţigări ori chiar racket la drumul mare, nu-i interesa războiul de la Nistru. Ne-ar putea băga cu uşurinţă în aceeaşi capcană.

Viața ta s-a împărțit în două – cea de până la și cea de după 1992? Te temi de tancul de la Coșnița? Cum îți învingi frica de arme, de bombardamente?

Personal, am simţit că viaţa poate fi împărţită în două de pierderea cuiva. În primele zile de după, te simţi într-o lume străină, sub cerul cuiva, între casele rămase în urma cuiva, în lumea cuiva plecat, unde parcă ai fi un intrus. Cam asta simţeam după ce l-am pierdut pe tata. Am cunoscut ulterior mulţi oameni, din alte localităţi de pe malul Nistrului care au pierdut pe cineva în acel război şi pentru care viaţa părea să se fi oprit în loc. Am relatat despre ei în articole, dar şi în poezie.

Cât despre tancul de la Coşniţa, mi-apare ca un simbol al lumii ruse prin care şi-a marcat teritoriul. Întorc capul când merg prin preajma unor astfel de exponate. Localitatea mea de baştină, Ustia, e situată pe malul Nistrului, între două poduri flancate de tancuri adevărate. Mai mult decât acestea mă sperie însă trădarea. Și uşurinţa cu care o pot ierta oamenii noştri. E vorba de trădarea din partea lui Filat, a lui Chirtoacă, cei în care s-au încrezut în special tinerii în aprilie 2009. Ni-i amintim doar cum se deplasau însoţiţi de tineri de la Parlament, spre Guvern şi înapoi. Ca mai apoi să bată palma cu Plahotniuc, omul din umbra lui Voronin, iar acesta să-l facă şef pe Dodon. Mi-e mai frică de ce-ar putea face Plahotniuc şi Dodon de conivenţă cu Kozak, decât de tancurile care staţionează la Nistru. Şi de armata de ignoranţi, adunată de Şor, mi-e frică.

Lucrezi în capitală, dar, de fapt, nu ai plecat din sat. De ce faci naveta, ani de zile, pe traseul Ustia-Chișinău? Cum călătorești iarna? Drumul e cu dealuri, văi, cotituri primejdioase. De ce nu te stabilești la Chișinău?

Îmi plac drumurile, cele vreo şapte dealuri cu peisaje deosebit de frumoase în orice anotimp al anului. Locuiesc nu departe de Chişinău, îmi ia doar o oră ca să ajung la serviciu. Acasă găsesc liniştea şi mediul de care am nevoie ca să pot lucra. Îmi place aerul de aici, îmi place cum miroase apa Nistrului, miros ce se îmbibă vara până şi în rufele de pe sfoară.

Muncești la JURNAL de Chișinău, publici în fiecare număr articole de impact. Activitatea de ziarist cere un consum permanent, o sincronizare imediată cu evenimentele zilei. Cum separi jurnalismul de poezie?

Cât despre tancul de la Coşniţa, mi-apare ca un simbol al lumii ruse prin care şi-a marcat teritoriul. Întorc capul când merg prin preajma unor astfel de exponate. Ipocrizia îmi repugnă. Localitatea mea de baştină, Ustia, e situată pe malul Nistrului, între două poduri flancate de tancuri adevărate. Mai mult decât acestea mă sperie însă trădarea. Și uşurinţa cu care o pot ierta oamenii noştri. E vorba de trădarea lui Filat, a lui Chirtoacă, cei în care s-au încrezut în special tinerii în aprilie 2009.

La redacţie mă deconectez de literatură. La manuscrisele de poezie lucrez doar acasă. Meseria de jurnalist mă ajută să întâlnesc oameni deosebiţi, situaţii inedite, unele dintre care ajung ulterior să fie şi surse pentru poezie. Nu-mi afişez calităţile literare în mediul jurnalistic şi nici pe cele de jurnalist în mediul scriitoricesc, unde, de altfel, ajung foarte rar. Trebuie să înţelegem, dragostea pentru cărţi, muzică, artă trebuie să vină din familie. Şcoala, profesorii pot să contribuie, să alimenteze această dragoste. Dacă părinţii nu citesc, nu discută despre cărţi, nici copilul nu va iubi literatura.

Ai o bibliotecă bogată de poezie?

Nu ştiu dacă pot spune că am o bibliotecă bogată. Există autori la care revin iar şi iar. Sunt cărţi pe care le aştept. Autorii lor încă nu ştiu, dar le aştept. Aştept o nouă carte de poezie a lui Vasile Gârneţ, aş vrea să citesc o nouă carte de poeme a Lilianei Armașu, a lui Andrei Gamarţ, a lui Anatol Grosu, aştept cartea de poezie a Cătălinei Bălan şi a multor altor autori. Mă bucură orice carte bună de poezie apărută în librăriile de la Chişinău ori de peste Prut.

 Ce cărți de poezie ale tale au apărut până acum, la ce edituri? Le ții pe un raft aparte?

A apărut „Revers” la Editura Cartier, în 2005, „Rozariu” (2014) şi „Ascuns în lumină” (2018) la Editura Arc. Nu le ţin pe un raft aparte, ci undeva printre alte cărţi.

 Locul unde trăim e, de fapt, un teren minat? Cum ai scris „Mașina morții”?

De pe timpul guvernării comuniste, până acum, mă tot simt pe un teren minat.  Transnistria, Găgăuzia sunt pietrele de moară legate de piciorul acestei statalităţi. Niciodată nu am simţit că Moldova răsuflă liber, independent. „Maşina morţii” a apărut sub impresia relatărilor despre războiul din estul Ucrainei, pe care l-am simţit şi ca pe o ameninţare la adresa noastră. Localitatea noastră e situată la doar vreo 30 de minute de hotarul cu Ucraina.

 Tragicul poem „Rassîpnoe” a fost scris imediat după prăbușirea avionului de pasageri înUcraina, un avion doborât de o rachetă, în 2014, pe vreme de pace. Limbajul e febril, îți dă senzația unei halucinații, a unui coșmar. Se întâmplă o explozie în ființa poetului când scrie despre o astfel de catastrofă?

M-au cutremurat reportajele video în care oamenii din acest sat ucrainean povesteau cum fragmente din acel avion le-au pătruns prin acoperiş în mijlocul casei: un fotoliu cu un mort, un geamantan… Nu le venea să creadă ce vedeau. În astfel de momente începi să baţi la uşa altor lumi. Să te rogi, să crezi, să aştepţi să ţi se deschidă. Această stare am decis s-o transpun în poezie.

Mi-a plăcut mult mottoul la compartimentul „Fără conexiune”, e un citat din Ștefan Câlția: „Personajul meu nu poate fi singur chiar dacă se află într-un spațiu gol – el este acel spațiu și atunci acel spațiu trebuie privit el însuși ca un personaj”. Citatul limpezește, cumva, conceptul cărții. Admiri pictura lui Ștefan Câlția?

Îmi plac nespus de mult lucrările acestui pictor, insulele pe care îşi transportă personajele. Cred că fiecare om locuieşte pe o insulă, nu întotdeauna însă găseşte timp să o exploreze, preocupat să găsească punţile de legătură spre ceilalţi. Personajele lui Câlţia par nişte firi sensibile aflate în dialog cu sine, de aceea îmi plac.

 M-a impresionat versul „port în mine o dragoste de secole”. Poezia e o formă supremă de iubire?

Exact, Irina, poezia e un elogiu vieţii, o încercare de a înţelege realitatea pornind de la propria percepţie.

 Când  va avea loc premiera volumului? Care sunt cerințele tale față de cititor?

Încă nu m-am gândit la o lansare. Nu am cerinţe faţă de cititor, doresc doar ca el să existe.

 Interviu de Irina Nechit