Svetlana Corobceanu: „Doamne, aruncă-mi scara”

Poezia Svetlanei Corobceanu mai păstrează legătura cu ceea ce a rămas din candoarea unui spațiu paradiziac, natura se redescoperă și se reinventează în versurile autoarei născute pe Nistru. În poemele din volumul „Rozariu” de Svetlana Corobceanu, apărut la Editura Arc, s-au cristalizat suferințe, pricinuite de partea netrăită a zilelor și nopților, iubiri pierdute sau regăsite, căutări ale luminii, amintiri despre îngerii întâlniți la diferite răscruci ale vieții.

Libertatea spiritului și a scriiturii

E nevoie de curaj pentru a spune „sunt pământ în jurul rădăcinilor” și „fiecare cuvânt poartă în el sămânţa unei flori”, într-o epocă a tehnologiilor (și a tehnicilor literare) mai mult decât avansate. „Adevărului lor îl prefer pe al apei”, mai scrie Svetlana, încrezătoare în capacitatea imaginilor – niște reflectări în apă? – de a transforma lumea, de a o face suportabilă. Îmi place fluiditatea poemelor Svetlanei, există în ele o libertate a spiritului și a scriiturii. Apreciez, de asemenea, modul în care dimensiunea istorică se suprapune peste cea lirică („foamea mea e foamea lui”, „iată obrazul meu, cinci degeţele/ ţineţi-vă de părul meu, de buzele mele”). Femeile care au născut și și-au îngropat pruncii în zăpada Siberiei au așteptat, cred, o autoare care să le poată transmite durerea în poeme precum „Siberie” și „File de jurnal”.

Svetlana Corobceanu își asumă sfâșierile și reveriile personajelor pe care le aduce „cu fața în lumină” (încă un titlu de reținut din acest volum), ea rămâne totuși egală cu sine, conștientă că misterul ființei rămâne ermetic: „vine seara/ eu nu ştiu nimic”. Emoționează, în special, versurile despre cei dispăruți, poeta mărturisește că din camera bunicii plecate pentru totdeanua „ieșim dezorientați ca viermii”. Despărțirea de cei dragi limpezeşte privirile, acestea se îndreaptă spre cer: „Doamne/ aruncă-mi scara”. Poemele consacrate bunicii provin din tânguirile ce izbucnesc în ceasul de pe urmă, versurile simple, concentrate, fierbinți ne intră în inimă, ne fac să ne amintim de propriile experiențe tragice.

Îngerii Svetlanei Corobceanu

Doar un suflet curat și drept e în stare să recunoască: „puterea noastră e în flacăra aprinsă la capul unui mort” (din poemul „piața roșie”). Poezia Svetlanei Corobceanu e valoroasă prin autenticitatea sa, nu prin încercarea de a se conecta la așa-zisul „autenticism”. Vă propun un fragment relevant, din poemul „lumi paralele”: „păşesc prin oraşul cu îngeri/ şi aceştia alunecă în dreapta în stânga mea/ mă ia cu ameţeli/ simt că am capul în nori/ seara pot să jur că am văzut cum un înger suflă în aburii din lingură/ din cazanul lui ieşeau nori de ploaie, nori de vânt/ pe când el păşea pe o cale albă”.

Dacă ați luat în mâini „Rozariu”-l Svetlanei Corobceanu, puteți începe să-l citiți de la poemul „lumină de toamnă” („lumină de toamnă/ firavă lumina/ aşternându-se/ peste ochii nevăzători/ai puiului de om/ ochii aceia/ care mai poartă amprenta călătoriei”). Dar puteți începe chiar cu începutul, fiindcă de la primele până la ultimele versuri veți simți că autoarea spune adevărul, nu trișează, nu cochetează cu literatura, ci se mărturisește cu ajutorul ei. Citiți fără grabă „Rozariu”-l Svetlanei Corobceanu, găsiți timp pentru întâlnirea cu una dintre cele mai bune cărți de poezie ale anului 2014.

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)