Supravieţuitorul

REZISTENŢA ANTISOVIETICĂ // El a luptat deschis împotriva ocupaţiei bolşevice

Unul din membrii rezistenţei antisovietice de la Orhei, Oleg Frunză, îşi duce veacul la Bacău. A fost arestat pentru că a avut curajul de a protesta contra ocupaţiei sovietice şi a urcat pe sediul NKVD-ului de la Orhei, pentru a arbora în ajunul Crăciunului tricolorul românesc.

A fost arestat împreună cu alţi 30 de membri ai organizaţiei Majadahonda. A scăpat de glonţul bolşevic, pentru că nu avea împlinit majoratul, dar a fost dus în Siberia pentru 15 ani. Atunci când, în 1955, Hruşciov i-a eliberat, nu avea niciun act, pentru că nu avea voie. A avut de ales să plece în România sau în Lituania, de unde era soţia lui. Au plecat în România. Credea că, odată ajuns în România, a scăpat de probleme, însă a avut de înfruntat regimul comunist din ţară, era să piardă serviciul, dar, datorită actului de arest din 1940, a fost restabilit în funcţie şi a primit cetăţenia română. Îşi doreşte să se mai întoarcă încă o dată la locurile natale, dar nu poate veni deoarece nu mai are cine îl însoţi.

Oleg Frunză are 87 de ani şi este unicul supravieţuitor al mişcării de rezistenţă comunistă de la Orhei. „Ceilalţi membri s-au pierdut fie cu mulţi ani în urmă, fie departe de casă, îngropaţi în pământul îngheţat al Siberiei”, îşi începe istoria dl Frunză.

Acesta avea 17 ani şi era elev la Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chişinău când trupele sovietice au ocupat Basarabia. Instituţia în care învăţa a fost evacuată la Bucureşti, iar părinţii l-au înscris la Liceul „Vasile Lupu” din Orhei. „În oraşul natal am format gruparea de rezistenţă anticomunistă Majadahonda, din care făceau parte elevi ai Liceului „Vasile Lupu”, precum şi eleve de la Şcoala de fete „Doamna Maria” din Orhei. Numele grupării vine de la denumirea oraşului spaniol în care voluntarii basarabeni luptaseră între anii 1937 şi 1938”, îşi aminteşte Oleg Frunză.

Organizaţia era sprijinită de către profesorii Dumitru Munteanu şi Maria Majaru, precum şi de directorul Liceului „Vasile Lupu”, Vasile Mahu. „Ne-am adunat în pădurea de la marginea Orheiului, într-o noapte de octombrie 1940, şi am depus jurământul de credinţă tricolorului românesc, după care l-am sărutat pe rând. Credeam în ideea de românism şi libertate, visam să ne unim cu Patria-mamă. Editam ziarul anticomunist „Cu fruntea sus!”, iar zidurile oraşului erau încleiate cu afişe: „Nu credeţi ocupanţilor bolşevici!”, „Căraţi-vă acasă, barbarilor!””, povesteşte dl Frunză.

Crăciun cu tricolorul românesc

„În ajunul Crăciunului din 1940 am lipit pe ferestrele şcolii afişe anticomuniste, iar pe trei din cele mai importante clădiri din oraş am arborat tricolorul. Eu l-am arborat pe cel de pe clădirea NKVD-ului, care s-a stabilit în casa fostului doctor Cotea, refugiat în România. Părinţii mei erau prieteni cu familia medicului şi se întâlneau des. Eu cunoşteam toate intrările în casă, am urcat şi am dat jos cârpa roşie, pentru a arbora tricolorul românesc. Dimineaţa, toţi oamenii se uitau miraţi şi se întrebau cine a făcut aceasta”, îşi aminteşte bărbatul.

Acţiunea le-a înfuriat pe autorităţile sovietice, care au pornit o anchetă, iar în ianuarie 1941 au arestat 30 de membri ai organizaţiei Majadahonda. Ordinul mareşalului Ion Antonescu: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”, i-a făcut pe enkavedişti să judece în grabă dosarele tinerilor. „Astfel, nouă tineri, cei care au trecut de majorat, au fost împuşcaţi, iar cei care nu împliniseră 18 ani au fost trimişi în Siberia”, spune cu durere Oleg Frunză.

Bărbatul a fost învinuit de acţiuni naţionaliste, deşi nu au fost acumulate suficiente probe şi a fost deportat pentru zece ani în Siberia, la muncă silnică. „Am lucrat ca tăietor de lemne mai mulţi ani. În lagărele siberiene am cunoscut-o pe soţia mea, Marieta Curauschene, o lituaniană care a fost deportată pentru acţiuni contra regimului sovietic”, povesteşte cu căldură în glas despre femeia care l-a urmat toată viaţa.

De la muncă silnică la domiciliu forţat pe viaţă

La încheierea celor zece ani de muncă silnică, a primit o altă sentinţă: domiciliu forţat pe viaţă. „Aceasta însemna că puteam munci, dar nu mi se permitea să am niciun act. Am stat fără paşaport cinci ani, până în 1955, când Hruşciov ne-a eliberat şi ne-au dat un document, dar care nu specifica faptul că sunt cetăţean al Uniunii Sovietice”, spune bărbatul. „Atunci când am luat actele, am decis să plecăm în România, unde s-au refugiat părinţii mei. Nu ştiam adresa lor şi am scris Radiodifuziunii Române, care mi-a răspuns în februarie 1956 şi m-a anunţat că părinţii mei locuiesc în Dej, pe strada Traian. Şi acum păstrez această foaie mică, scrisă în limba rusă”, ne povesteşte Oleg Frunză.

Drumul înapoi acasă nu a fost uşor, Ambasada României la Moscova a refuzat să-l repatrieze, pentru că este din Basarabia. Necunoscând legislaţia sovietică, a fost ajutat de un jurnalist polonez, care i-a explicat ce trebuie să facă.

Soţia sa a fost o lituaniană deportată

Credea că a scăpat de belele, şi-a reluat viaţa în România, angajându-se la compania petrolieră „Sovrompetrol”. „În 1965, au venit nişte şmecheri de la partid şi m-au eliberat din funcţie, pentru că nu deţineam cetăţenia românească. În acele condiţii aveam două opţiuni – să mă întorc în URSS, pentru ca apoi să plec în Lituania, la rudele soţiei, sau să mă duc şi să mă plâng autorităţilor române. Am ales cea de-a doua variantă. Din fericire, tatăl meu a păstrat actul prin care am fost arestat de miliţia sovietică, pentru activităţi naţionaliste. L-am prezentat Comitetului Central, l-au verificat, m-au chemat la miliţie şi mi-au înmânat paşaportul românesc. Aveam două paşapoarte – şi românesc şi sovietic”, povesteşte dl Frunză.

A început să viziteze Orheiul abia prin 1986 – 1987. „Plecam cu maşina proprie şi mă opream la profesoara mea de limba română, doamna Varajan, care lucra la biblioteca din Orhei. Ne deplasam de două – trei ori pe an. Nu am mai fost de ani buni la Orhei, am 87 de ani şi nu mă pot deplasa singur. Soţia mi-a murit în 1975 de cancer, iar acum doi ani şi unicul meu fiu s-a dus lângă ea, răpus de aceeaşi boală.”

Tot ce îşi doreşte este să mai revadă încă o dată locurile de baştină. „Aş mai dori să nu fie uitate persoanele care şi-au dat viaţa pentru reîntregirea ţării”, a conchis Oleg Frunză.

Marina LIŢA

The following two tabs change content below.
Marina Liţa

Marina Liţa

Marina Liţa

Ultimele articole de Marina Liţa (vezi toate)