Sunt un pacifist inveterat // RUPEREA RÂNDURILOR

Religia mea literară este una profund ecumenică: îmi plac scrierile din orice stil /epocă şi „din orice parte a Daciei, numai să fie bune”. Larii mei personali sunt nişte firi blânde, care cred în principiul nonviolenţei. Nu sunt democrat şi nu cred că majoritatea exprimă punctul de vedere cel mai bun. Dimpotrivă, majoritatea exprimă un punct de vedere mediocru. Unul comod şi, prin urmare, ineficient.

Principiul însă pe care îl accept este pluralismul, adică posibilitatea de a expune o opinie şi de a o apăra, fără a pretinde că e unica valabilă. Dar asta-i posibil doar într-o societate în care toţi se respectă reciproc şi fiecare are dreptul său la opinie. Nu numaidecât favorabilă celorlalţi. Şi părerea ta are dreptul să rămână doar a ta, fără a fi obligată să se impună tuturor şi fără a i se cere să se convertească la „opinia” majoritară.

Paradoxal, dar tabloul pe care îl descriu seamănă mai mult cu o societate aristocratică. În care există o ierarhie valorică respectată de toţi, din simplul motiv că valorile adevărate nu sunt pline de sine, ci dimpotrivă, sunt modeste şi generoase. Iar personajele „medii” privesc calm la toate acestea şi… încearcă să se depăşească (pe sine!). Este o societate în care impostura e respinsă din oficiu. În care există o solidaritate împotriva ticăloşiilor, găinarilor şi bădăranilor. Şi nicidecum o conspiraţie împotriva valorilor, dublată de o promovare agresivă a mediocrităţii şi a imposturii. Toate opiniile şi toate „operele” au dreptul la viaţă. Dar autorii textelor de valoare modestă e bine să fie modeşti. Mediocritatea e periculoasă doar atunci când e agresivă şi atacă persoana, în loc să polemizeze cu opinia acesteia.

Dar stai, cititorule, că m-am dus prea departe. Ziceam de pacifismul meu şi de ecumenismul meu funciar. Am nişte prieteni foarte diverşi, unii dintre care nu se întâlnesc niciodată între ei, până nu îi adun eu. Bineînţeles că fiecare întâlnire de acest gen se încheie cu ceartă şi cu supărare „pe viaţă”, dar nu ziceam eu de pluralism şi dreptul la opinie? Sunt prieten până şi cu adversarii mei, dacă am reuşit să ne întâlnim pe viu, de când „ne-am supărat”. Sunt uneori surprins să aflu că cineva îmi poartă pică. La mijloc poate fi doar vreo nedumerire ori vreo uneltire diabolică.

În timpul profesoratului meu, eram prieten până şi cu restanţierii, care aveau probleme din cauza notelor „mele”. Cred în vechiul proverb universal: cunoştinţele se dau pe gratis, dar fiecare vine cu recipientul propriu. Cât priveşte foştii mei elevi şi studenţi, eu eram doar „termometrul” care indica gradul cunoştinţelor şi competenţelor lor. Cam aşa cum încerc să fiu acum, când fac „critică literară”. Insist să-mi spun, nu să-mi impun opinia.

Universul meu nu este unul neted şi curat, precum un gazon englezesc. Dimpotrivă, în această grădină, cresc şi spini, şi buruieni. Astfel încât, între un răsărit impresionist şi un apus romantic, eu defrişez, prăşesc, plivesc. Salubrizez. Ce este în plus aici? Sau, vorba lui Barthes: ce îmi place / ce nu-mi place? Îmi place să fiu sincer şi de aceea nu am opinii betonate. Îmi schimb părerile nu numai pentru că „se schimbă lumea”, ci şi pentru că mă schimb şi eu: îmi place să cred că ieri eram mai prost decât azi. Nu-mi plac multe dintre calităţile mele şi îmi plivesc, intermitent, tarele.

Nu-mi place impostura. Nu-mi plac fanfaronii şi eroii cu voie de la poliţie. Detest bârfitorii. Inclusiv pe cei bine documentaţi. Nu-mi plac profitorii de orice soi, dar mai ales cei care speculează cu sentimente nobile. Nu-mi place dragostea vândută, aşadar, nu-mi plac patrioţii de meserie. Nu-mi plac bădăranii care se războiesc cu fiinţele slabe şi nu-mi plac oamenii cu mai multe feţe…

Dar ţie, cititorule, îţi plac toate astea?

 

Mircea V. CIOBANU