Sufletul bun nu se pierde niciodată

„Dacă nu vrei să întrerupi sarcina, pleacă de la întreprindere, să nu-mi pătezi numele!”

La 30 de ani, Nicolae are un aer de bărbat trecut prin viaţă ce a cunoscut multe femei. E frumos. Cine l-a văzut o dată nu-i mai uită chipul de bărbat voinic cu creştetul blond ca mătasea porumbului, mustaţă întoarsă, vesel şi bun de gură. Cine era tatăl lui, de unde venise maică-sa cu el de mână şi se oprise la moş Nicanor, satul n-a ştiut multă vreme.

Are tată, n-a venit de la Duhul Sfânt…

Şi poate că n-ar fi aflat-o niciodată dacă, la un an după moartea lui moş Nicanor, n-ar fi murit şi Veta, mama lui Nicolae, şi nu ar fi venit la înmormântare o soră de-a răposatei, înaltă şi slabă, cu părul uşor încărunţit. „Să nu credeţi că băiatul acesta nu are tată. E adevărat, sora mea n-a fost căsătorită niciodată, însă Niculăeş n-a venit de la Duhul Sfânt…” Şi femeia le-a povestit vecinilor adunaţi la praznic cine e tatăl flăcăului.

Veta, fată foarte frumoasă, era foarte timidă. După absolvirea colegiului, s-a angajat ca secretară la o mare întreprindere din Chişinău. Şeful, chiar din prima zi de lucru, a început să-i facă avansuri. Fata ştia că e căsătorit, că are doi copii şi îl ţinea la distanţă. Dar, de la o zi la alta, îl simţea tot mai aproape. Până la urmă, s-a îndrăgostit. La vremea ceea, Veta credea că toţi oamenii sunt buni, sinceri, nimeni nu-ţi face niciun rău. La fel gândea şi despre şeful ei şi, cu toate mustrările de conştiinţă, s-a lăsat uşor-uşor pradă îmbrăţişărilor.

Inevitabilul s-a produs într-o seară după orele de lucru chiar în cabinetul lui. Avea remuşcări, o luase ameţelile, îi fugea pământul de sub picioare. Dar şeful o mângâia părinteşte, şoptindu-i că o să fie bine. Veta însă nu-l auzea. Un amestec de groază şi fericire o strângea ca într-un cleşte. Altfel îşi închipuise ea prima relaţie cu un bărbat. Ar fi vrut să strige, dar nu putea. Ochii ei mari, albaştri priveau la bărbatul de lângă ea, care o ajuta să încheie rochia roză pătată de sânge…

Spune-mi cine e tatăl meu? Unde să-l caut?

Poate o lună, poate două, să-l fi iubit Veta pe şef. În ziua în care i-a spus că e însărcinată, pentru prima dată l-a văzut furios: „Dacă nu vrei să întrerupi sarcina, pleacă de la întreprindere să nu-mi pătezi numele! O să-ţi trimit bani îndeajuns ca să-ţi poţi creşte copilul”. Şi Veta a plecat în alt oraş, la soră-sa. Acolo l-a născut pe Niculăeş, acolo l-a crescut până la trei ani. Iar când sora sa s-a măritat, a venit la unchiul Nicanor.

Am uitat să vă spun că mama Vetei murise când ea avea şapte ani, soră-sa nouă. Tata le-a părăsit şi fetele au crescut cu o mătuşă. Venită în sătucul unchiului, Veta s-a angajat la grădiniţă. Şi-a luat viaţa în mâini şi era grijulie cu fiecare pas pe care îl făcea. N-a mai vrut să se căsătorească. Nicolae creştea şi devenea tot mai curios să afle cine e tatăl său. „Spune-mi cine e el şi unde să-l caut? Cât încă să mai aştept?” Veta însă nu voia să-i spună absolut nimic. Îi zicea doar atât: „Ai răbdare, fiule. Ziua aceea încă n-a sosit”.

Dar moartea i-a curmat zilele, n-a mai ajuns până la ziua în care urma să-i dezvăluie taina. Mătuşa, adică sora Vetei, i-a spus băiatului povestea despre tatăl său. Nicolae avea 18 ani atunci, tocmai intrase la facultate. Şi băiatul a început să-l caute pe cel care i-a dat viaţă. Întreprinderea fusese reorganizată, tatăl său nu mai lucra şef acolo, însă a aflat că era un important om de afaceri în Chişinău. După mai multe investigaţii, l-a găsit în zi de duminică. Poarta unei case mari şi arătoase părea zăvorâtă.

Dar, spre mirarea lui Nicolae, s-a deschis de cum a pus mâna pe mâner. Trei femei, două tinere şi una mai în vârstă, l-au întâlnit în prag. Din umbra întunecată a antreului a răsărit şi un bărbat. El era. Nicolae şi-a dat seama de cum l-a văzut, îi semăna leit. După ce i-a amintit de o secretară frumoasă şi timidă, băiatul l-a luat la întrebări: „Cum ai putut să faci aşa ceva? Sunt unicul tău copil nelegitim sau mai ai şi alţii? Ce fel de om eşti că n-ai venit măcar o dată să mă vezi? Aşa e că nu te-ai gândit vreodată la biata mamă, care, ani în şir, a suferit şi s-a dus cu zile în pământ din cauza ta? Ai crezut că ai să ne cumperi cu banii şi cadourile pe care ni le trimiteai”… Bărbatul a rămas năucit. Iar cele trei femei se uitau mirate când la musafir, când la soţul şi tatăl lor.

Mai multe aventuri şi un singur copil nelegitim

Nicolae povestea despre maică-sa ca despre o fiinţă de basm care a rămas tânără şi frumoasă până a închis ochii. Şi în clipele care au urmat, pus în faţa adevărului, „inculpatul” şi-a aprins ţigara şi a început: „Eram tânăr, bogat, cu funcţie înaltă. Toată lumea mi se părea că îmi stă la picioare. Maică-ta n-a fost unica aventură din viaţa mea. Dar să ştiţi că alţi copii nelegitimi nu mai am. Judecaţi-mă cum vreţi, sunt vinovat…”

La un moment dat, soţia a izbucnit: „Ei, cum ai putut să mă minţi atâta amar de vreme?! În toţi aceşti ani, te arătai mereu îngrijorat ca nu cumva să te înşel eu, iar acum, poftim, ai avut şi alte aventuri, dar, vezi Doamne, ai un singur copil nelegitim, neruşinatule! Celelalte cred că au întrerupt sarcina. Nu-mi vine să cred că sunt măritată cu un ipocrit, că am avut încredere într-un om atât de josnic. Îmi provoci dezgust, greaţă. Te-ai gândit vreodată câtă umilinţă şi suferinţă a trebuit să îndure mama acestui băiat! Cum crezi că s-a uitat atâţia ani de zile la copilul acesta, retrăind continuu momentul când ai alungat-o de la întreprindere?! Cât a îndurat băiatul că nu ştia cine e tatăl său! Gata! S-a terminat cu prefăcătoriile! Numai am ochi să te văd!”.

S-a întors în sat

A urmat divorţul. Soţia şi fetele au plecat în Spania. Nicolae, ajutat de tatăl său, şi-a continuat studiile. Era fermecător ca şi taică-său în tinereţe şi se bucura de mare succes la fete. Nu se îndrăgostea, doar o atracţie fizică încerca cu fiecare fată care îi trecea prin pat. Tatăl său îl lua adesea la întruniri, recepţii cu oameni de afaceri în dorinţa de a-i trezi interes pentru acest domeniu. Nicolae însă rămânea absent la toate strădaniile lui.

Plictisit de fete şi de nebunia Chişinăului, la 26 de ani, s-a întors în sat. A făcut-o în momentul în care şi-a amintit de singurul sfat pe care i-l dădea mereu maică-sa: „Să ai grijă de sufletul tău şi să nu uiţi că sufletul bun nu se pierde niciodată!”.

Nina Neculce

 

 

 

The following two tabs change content below.