Suflet plin de frumuseţea limbii române

Povestea unei femei de peste 91 de ani cu ţinere de minte

Am întâlnit-o în una din duminicile acestei veri la Biserica „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Stătea într-un colţ ca o bunică frumoasă ce aduce în casă sărbătoare şi cânta cu multă căldură şi uitare de sine, într-un glas cu preoteasa, Balada lui Constantin Brâncoveanu. A fost de mirare pentru toată lumea că bătrâna ştia pe de rost cuvintele. Nu văzusem niciodată atâta lumină pe faţa unui om cum am văzut în acea duminică pe faţa mătuşii.

Avea o nobleţe aparte. Venise să dăruiască bisericii o lumânare mare din ceară curată şi o faţă de masă pentru pristol, confecţionată de mâinile ei, aşa cum dăruise una la Patriarhie, la Bucureşti, şi una la biserica din Soloneţ – cu tricolorul brodat pe cruce.

Părintele la biserică îmi zice româncă

După sfânta slujbă am încercat s-o cunosc. Mi-am dat seama că auzisem de ea în 2003, la Bucureşti, în casa basarabenilor Simion şi Nadia Celac, unde se adunaseră la o vorbă bună mai multe doamne născute în Basarabia, care, copile fiind, în 1944, au trecut speriate şi disperate Prutul. Doar una din ele, Maria Andrieş, plecase de bună voie în 1940, la invitaţia unuia dintre unchi care locuia în Bucureşti.

Maria era sora eroinei mele, pe nume Valentina Dimitrevici. În reportajul radio pe care l-am realizat atunci doamna de Bucureşti a spus: „Un gând bun pentru sora Valentina Dimitrevici de la Soloneţ, fostul judeţ Soroca, pe care o aştept să vină cât mai curând la Bucureşti…”

Ştiam puţine lucruri despre mătuşa Valentina. Doar că e născută în 1922, în satul Năpadova, comuna Sănătăuca, judeţul Soroca, măritată la 17 ani în satul Soloneţ, acelaşi judeţ. Am convenit să ne întâlnim de Sfântul Ilie la un pahar de vorbă la ea acasă. Ne-am întâlnit. I-am ascultat o zi întreagă povestea. S-a născut într-o familie de ţărani cu o casă de copii, ea fiind al paisprezecelea din cei şaisprezece. A făcut 7 clase în şcoală românească. Ţine minte de la şcoală Balada lui Constantin Brâncoveanu la fel cum ţine minte peste 60 de balade şi poezii de Eminescu, Alecsandri, Goga, George Sion, o mulţime de colinde şi urături – toate învăţate în anii de şcoală: „Bodaproste, ţin minte. Dumnezeu mi-a dat ţinere de minte. Deseori, la biserică, sunt rugată să recit câte ceva. Îmi place să recit „Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o vorbim…”, sau Jalea basarabenilor: „Românie, tristă mamă/ Glasul tău demult mă cheamă/ Cât ai plâns de jale, vai!/ Când pierdută mă ştiai…/ Să ştiţi că toate poeziile învăţate de mine pe de rost sunt frumoase. Părintele, la biserică, îmi zice româncă. Ei, parcă sunt româncă! Am fost când era ţara întreagă. Acum nu mai sunt, n-am cetăţenie română. Numai limba mi-i română. Dar într-un colţ de Bucureşti tot nemurele de-ale mele trăiesc. Mama a avut doi fraţi care, atunci când eram o ţară, au plecat la Bucureşti. Au avut câte şase copii. Apoi, în 1940, trei surori de-ale mele au plecat la Bucureşti, le-au chemat unchii acolo. Ele, la rândul lor, au copii şi aşa neamul ni s-a înmulţit în Bucureşti”.

„Pân’ la Ştefan la cetate să-mi văd neamurile toate”

Am întrebat-o care a fost cea mai mare bucurie pe care a trăit-o în cei 91 de ani de viaţă. „Nu ştiu care a fost cea mai mare. O mare bucurie a fost căsătoria cu soţul cu care am convieţuit în pace şi iubire 50 de ani fără o lună. Nu mi-a spus niciodată un cuvânt de rău şi nici eu lui. Nu m-a scos din Valiuşa până în ultima clipă a vieţii. Mare bucurie am trăit atunci când mi s-au născut cei doi copii, când veneau cu cele mai bune rezultate de la şcoală, când au absolvit pe rând Institutul de Medicină, apoi când mi-au adus în casă nepoţii. Multe bucurii mi-au fost dăruite de sfânta biserică. Ce poate fi mai frumos decât să te rogi împreună cu creştinii într-o biserică?! Mare a fost bucuria de a mă revedea cu surorile de la Bucureşti după ani lungi de despărţire. O viaţă întreagă le-am dus dorul aici şi ele au dus dorul nostru acolo. Exact aşa ca în cântecul lui Ion Paladi: ‘De la Nistru mai departe/ Doru aleargă şi se zbate/ Iar în codru cucul cântă/ În aceeaşi limbă sfântă/ Din lumea mare şi multă/ Toţi românii îl ascultă…/ Desparte Prutul ce curge/ Fraţi de dor şi fraţi de sânge/ Fraţi suntem şi niciodată/ Nimeni n-o să ne despartă…’

Şi chiar nimeni n-a putut să ne despartă. Le-am scris în aceeaşi limbă, m-am dus când a fost posibil ca să-mi văd neamurile. Mi-au scris şi surorile care s-au trecut pe rând (una mai este în viaţă) şi au venit şi ele de la Bucureşti pân’ la Ştefan la cetate ca să-şi vadă neamurile toate, să-şi cinstească morţii din morminte”.

„Rădăcinile sunt ţara şi limba ţării tale”

Am vrut să aflu şi dezamăgirile sale pe parcursul vieţii. Mi-a spus că au fost multe. Atunci când i s-a calculat o pensie de 29 ruble şi 99 de kopeici pentru ani grei de muncă la tutun în colhoz, când i s-a scos indemnizaţia de văduvă de război cu vorbele: „Du-te şi-o cere de la statul român, că bărbatu-tău a luptat cu românii”, când parlamentarii n-au votat ca să se scrie în constituţie denumirea corectă a limbii pe care o vorbim.

Despre multe am vorbit în acea zi. O notă de mare simţire pune mătuşa Valentina Dimitrevici în recitarea versurilor. Mai bine de o oră mi-a recitat din ce ştia. Cu o trăire lăuntrică deosebită a recitat poezii şi balade despre Ştefan cel Mare: „Imn lui Ştefan cel Mare” de Vasile Alecsandri, „Muma lui Ştefan cel Mare” de Dimitrie Bolintineanu, o Baladă despre Ştefan cel Mare, apoi a recitat din Eminescu câteva poeme, un poem despre vaporul „Titanic”, unul despre rândunele etc.

După recital, cu dragoste, şi-a amintit de părinţii care au învăţat-o să cinstească biserica, să ducă o viaţă curată, să nu judece pe nimeni. Frumos mi-a vorbit despre satul copilăriei, Năpadova, în care se vorbea o limbă curată şi era multă înţelegere între oameni, despre pasiunea ei de a broda şi croşeta, despre natura binecuvântată de Dumnezeu de la Soloneţ care îi dăruieşte atât de mult. Mi-a spus că viaţa e frumoasă şi îi mulţumeşte Domnului că are cu ce trăi.

Are o pensie de aproape 700 de lei, ţine capră, câteva păsări, primeşte 400 kg de grâu pentru cota de pământ. „Nu înţeleg de ce se plâng tinerii că le este greu. Ei nu ştiu cum au trăit buneii şi strămoşii noştri. Să ne gândim numai cât de greu era pe vremea lui Ştefan cel Mare, când era război în fiecare an, cât de greu a fost până şi după revoluţia rusească, în anii războiului din 1939–1945, după război! Acum dă Doamne zile şi sănătate că tare e bine de trăit! Aşa e de bine că aş vrea să mai trăiesc măcar încă vreo 20 de ani”.

Neliniştea mătuşii sunt plecările peste hotare. I-a auzit la radio pe nişte copii care au plecat cu părinţii prin ţări străine şi care şi-au uitat aproape limba. „Aceşti copii, gata, nu mai au rădăcini. Pentru că rădăcinile sunt ţara şi limba ţării tale”, spune cu tristeţe mătuşa Valentina Dimitrevici din Soloneţ. Mătuşa consideră binevenită sărbătorirea limbii române în acest an şi în România, dar îşi doreşte ca această sărbătoare să fie marcată cu cinste şi la Soloneţ aşa cum se făceau serbările în anii săi de şcoală.

Nina Neculce 

 

 

 

 

 

The following two tabs change content below.