Suflet frumos ca o Duminică Mare

Au fost odată într-un sat de câmpie de pe Valea Buzăului, la marginea Bărăganului doi părinți cuminți și buni ca o pâine aburindă scoasă din cuptor. Se numeau  Gogu și Veronica Milea. Iar satul se numea Bădenii Miluiți (acum Câmpeni). Blânzi, buni și iubitori, și-au întemeiat acei părinți în tinerețea lor un cămin liniștit, zidit cu iubire de Dumnezeu, cu dragoste și înțelegere reciprocă. Din dragostea lor mare au adus pe lume 12 copii.

Celui de-al cincilea copil, Dumnezeu i-a pus în piept o inimă ce avea să lumineze. Căci se născuse în zi de mare sărbătoare, 23 aprilie 1958, zi când în fiecare an este prăznuit Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (stil nou), purtătotul de biruință. A fost botezat micuțul în biserica veche a satului, situată chiar peste drum de casa celor doi părinți cuminți, primind numele de botez Mihail. Nu știau atunci părinții că Mihăiță, care avea să îndure lipsuri și greutăți alături de ei și de frații lui, urma să devină peste ani o poveste frumoasă de o parte și de alta a Prutului. Este vorba de părintele doctor profesor Mihail Milea de la Buzău, o personalitate copleșitoare, ce poartă în suflet istoria neamului, admirația pentru credință, tradiții și obiceiuri strămoșești, amestecate cu o permanentă căutare.

Fericirea de la capătul drumului

L-am cunoscut în iarna anului 1993. Venise la sărbătorile de iarnă de la Buzău la Soroca, „de acasă – acasă”, cum îi place să spună, ca să ne mărturisească că poartă în suflet dorul Basarabiei, că MARE ESTE DUMNEZEU, că noi trăim dureri și bucurii, dar mai presus de toate este CREDINȚA, că o faptă rea se îndreaptă printr-o faptă bună, dar o vorbă rea nu se îndreaptă prin nimic, că Dumnezeu ne-a făcut pentru bine, pentru frumos, pentru împlinire… Și de atunci tot face cu bucurie  sfântă acest drum, la capătul căruia trăiește fericirea unei noi împliniri, care îi dă curaj și speranță că împreună se pot face multe lucruri minunate. Dumnezeu mi-a îngăduit să merg de mai multe ori la Buzău, să ajung până în satul copilăriei părintelui, la casa părintească, cea care nu se vinde – un loc de poveste, unde sub îndrumarea părintelui se desfășoară mai multe activități, printre care și o Tabără de Pictură pentru copii, care în fiecare vară adună din împrejurimile Buzăului copiii pasionați de pictură, sculptură sau desen.

Trăiam o stare de bine și de relaxare în timp ce părintele îmi făcea excursie prin această „împărăție” în care a învățat încă de mic că fericit este acela care ascultă de Dumnezeu, care îl primește în suflet pe Dumnezeu. Aici, cu privirea la icoane, a auzit pentru prima dată rugăciunea „Tatăl Nostru”, alte rugăciuni pe care le înălțau părinții și bunicii pentru sănătate, pentru ploi curate, pentru copii. Aici, în acest sat de câmpie, a alergat desculț prin iarbă, cuprinzând cu ochii zarea și îmrejurimile, ce ascund mistere și legende, cum este cea despre „Cloșca cu puii de aur” descoperită în 1837 la Pietroasa. (Este cel mai important tezaur din aur şi pietre preţioase descoperit vreodată în Europa.) Aici, la gura sobei, sau în serile de vară, când soarele scăpăta ușor și turlele bisericii de peste drum străluceau în asfințit, a auzit povestea neamului nostru, ce începe de la strămoșii daci. O bucurie extraordinară îi provocau cântările din biserică, glasul clopotului, care-l chemau într-un cadru de intimidate cu Dumnezeu. Câte gânduri, câte sentimente, scăldate în cele sfinte se adăposteau în inima lui! Așa a început legătura cu Dumnezeu, de aici, din această căsuță părintească, care i-a împodobit încă din pruncie sufletul cu blândețe și cucernicie. Încă de pe atunci Cel de Sus îl chema să stea la straja Altarului Credinței noastre strămoșești. Și părintele a dat ascultare chemării celei tainice și sfinte, urmând studii teologice până la nivelul de doctorat.

Scrisul – vocație și intoxicație

Am rămas mută de emoție și admirație, când am aflat că l-a avut duhovnic pe Nicolae Steinhardt, de la care a învățat tainele și rosturile adânci ale lumii. Senin, mereu cu zâmbetul pe buze, m-a apucat de mână și m-a condus spre un loc tainic din casa părintească și cu vocea lui liniștitoare mi-a spus: „Iată aici a stat ascuns manuscrisul cărții „Jurnalul Fericirii” pe care mi l-a încredințat spre tainică păstrare Nicolae Steinhardt. A stat îngropat într-un vas de lut până în anul 1990”. Apoi mi-a arătat icoanele peste care își plimba ochii dimineața când se trezea, vorbindu-mi despre relația de prietenie pe care a avut-o cu marele poet creștin, Ioan Alexandru. Ascultându-l, mi-am zis că un preot ca părintele Mihail Milea nu putea să se nască oriunde și oricum…

În devenirea Sfinției sale ca preot, părintele și-a înțeles misiunea. Cu bunătate și milă creștină, cu iertare și înțelegere, cu lumină și binecuvântare, cu înțelepciune și o frumusețe sufletească deosebită veghează asupra destinului neamului nostru. Scrisul care nu-i dă pace să doarmă nopțile s-a revărsat în mii de pagini de carte. În cele peste 20 de volume de învățătură pe care și-a pus semnătura, părintele ne ajută să mai învățăm ceea ce n-am învățat când a fost vremea de învățat, să ne înălțăm la valorile creștine ale moșilor și strămoșilor noști. O face și în ultimul său volum „Abecedarul Marii Uniri”, lansat în aceste zile la Soroca, fiind convins că s-au  schimbat și se vor schimba politicienii, dar cultura și spiritualitatea vor supraviețui. Cărţile Părintelui, spunea un cititor de la Buzău „sunt, cum spune Sfântul Apostol Pavel, ’de Dumnezeu insuflate’, ce caută sensuri prin har divin şi se adresează, în primul rând, oamenilor obişnuiţi, celor cu bucurii şi suferinţe comune, care sunt pentru prea cucernicia sa curaţi la suflet şi buni, drept-credincioşi, atenţi la necazurile celor din jur, cu sete neostoită de religie şi de cultură”.

Dar rodul gândurilor și faptelor bune se vede și în alte realizări ale părintelui. O frumoasă și importantă realizare este Catedrala Copiilor „Sfântul Mucenic Sava” din Buzău. În Catedrală se ascund nopțile pe care nu le-a dormit părintele, sufletul care a stat mereu în rugăciune, efortul neîncetat de a aduna mijloace, o muncă în care  s-a măcinat trupul și sufletul Sfinției sale…Cu gândul la bătrâni, familii nevoiașe, orfani pe care statul i-a lăsat pe drumuri, la o mulțime de oameni aflați în necaz, la viitorul copiilor noștri, părintele și-a scos bunătatea și dăruirea de suflet în palmă și a fondat trei cămine pentru bătrâni, două campusuri pentru copii, un Centru de urgență „Violența în familie”, o școală de meserii și încă multe altele –toate patronate de Fundația „Sfântul Sava de la Buzău”, al cărui fondator și președinte este de 25 de ani. Toate proiectele concepute de preotul Milea au fost realizate cu bani proveniţi din donaţii. „Numai Dumnezeu şi săracii au ajutat la clădirea proiectelor sociale de care este mare nevoie. Este lucrarea lui Dumnezeu, miracolul divin că se adună aceşti oameni buni, voluntari, care au înțeles că, slujind oamenilor, îl slujim pe Dumnezeu”, spune preotul, care are o soție blândă, bună și iubitoare și trei copii, ce știu să meargă pe calea mântuirii.

„Povestea noastră frumoasă”

Lumina acestui om înzestrat cu har a ajuns în multe suflete din Basarabia, pentru mulți soroceni este un duhovnic de autoritate. Din 1993 părintele găsește întotdeauna timp ca să-și aducă aminte de noi cu evlavie și cu iubire. A contribuit la deschiderea paraclisului „Sfânta Parascheva”, la amenajarea cimitirului eroilor de la Stoicani, la înălțarea Bisericii „Sfinții Martiri Brâncoveni”. În fiecare vară sute de copii din Republica Moldova se odihnesc în cele două tabere de la Bisoca din munții Buzăului și Maliuc din Delta Dunării. Ani la rând colective artistice de la Soroca, la invitația părintelui, au participat la diverse evenimente culturale de la Buzău, au avut prilejul să se odihnească la Bisoca și Maliuc, li s-au organizat excursii prin locurile încărcate de istorie ale județului Buzău.

Iată de ce mulți soroceni l-au botezat „Povestea noastră frumoasă”, „Suflet frumos ca o Duminică Mare”.

The following two tabs change content below.