Suferinţele lui Aurel

SCLAVIE // În camera lor a intrat un bărbat cu mască, le-a legat mâinile tuturor şi i-a urcat într-o maşină care i-a dus departe, într-o pădure

De când au început plecările moldovenilor peste hotare, auzim mereu tot felul de nenorociri ale conaţionalilor noştri suferite prin mai multe ţări, dar mai cu seamă în Rusia. Istoria pe care vreau să v-o povestesc s-a întâmplat într-o pădure din Federaţia Rusă şi este mai zguduitoare decât altele cu acelaşi subiect pe care vi le-am povestit în numerele trecute.
Aurel a fost un copil nedorit de mama care i-a dat viaţă, dar foarte mult dorit de părinţii care l-au înfiat după ce fusese abandonat.
A aflat că cei care l-au crescut şi care i-au oferit toată dragostea nu sunt părinţii lui naturali când era deja mare şi lucra la comisariatul raional de poliţie. Cuvintele doamnei care i-a adus noutatea nu l-au emoţionat şi nici nu i-au trezit curiozitatea de a afla cine o fi mama ce l-a născut. Şi-a îmbrăţişat părinţii cu aceeaşi dragoste neprefăcută, zicându-le: „Cineva vrea să tulbure liniştea şi buna înţelegere din casa noastră. Chiar dacă nu voi sunteţi cei care m-aţi adus pe lume şi nu mi-aţi spus acest lucru până acum, nu pot să vă port duşmănie. Vă iubesc aşa cum v-am iubit şi nu vreau să aud de un alt tată sau de o altă mamă. Dacă cea care m-a născut era o mamă adevărată, nu mă lăsa la maternitate. Să ştiţi că nu am să o caut niciodată”.

Căsătoria lui Aurel se destramă după zece ani

Şi nu a căutat-o. Şi-a văzut de-ale lui. S-a îndrăgostit, s-a căsătorit cu cea mai frumoasă fată din orăşel care, peste un an după nuntă, i-a născut o fetiţă. Aveau ungheraşul lor, se bucurau împreună de viaţă. Lui Aurel îi râdea inima când se uita la Ana lui sprintenă şi mlădioasă, la fetiţa lor drăgălaşă. Era sârguincios, făcea totul ca familia să fie asigurată.
Dar anii treceau, copila creştea, iar odată cu ea creşteau şi necesităţile familiei. Rămaşi fără lucru, şi unul şi celălalt au început a se duce pe rând la Moscova, la câştig. Prin 2003, Ana a aflat de o ofertă de muncă la Viena. Când i-a spus soţului că s-a săturat de atâtea drumuri la Moscova şi că e mult mai avantajoasă oferta din Austria, acesta şi-a încreţit fruntea şi i-a zis: „Nu! La Moscova te duci când vrei şi vii când vrei, dar acolo o să fie prea lungă despărţirea”. Ana însă era deja hotărâtă. În consecinţă, Aurel a întors cojocul. Peste o lună, au divorţat paşnic.

Aurel, pierdut fără veste

Pe la sfârşitul lui august 2004, Aurel a plecat din nou la Moscova. S-a angajat împreună cu trei moldoveni la o benzinărie pe şoseaua Volokolamsk. Două luni a ţinut legătura cu părinţii şi cu concubina cu care se cunoştea de puţină vreme. Apoi, legătura s-a întrerupt. A trecut o săptămână, două, o lună – de la Aurel nicio veste. Cei de acasă au intrat în panică. Concubina care avea telefonul proprietarului benzinăriei l-a sunat pe acesta şi s-a interesat de Aurel. Proprietarul i-a răspuns în doi peri: „Aurel a primit salariul pentru două luni şi a plecat de la noi”. „Dar unde a plecat?”„Da’ de unde să ştiu eu?!” Şi i-a închis telefonul. Atunci, tatăl lui Aurel s-a adresat poliţiei. L-au dat în urmărire generală. După trei ani, bietul tată a primit răspuns: „Dispărut fără veste”.

Toate gândurile negre se adunau în capul celor dragi. Cuprinşi de nelinişte, numărau zilele ce treceau foarte greu. Au trecut şase ani, iar de la Aurel – niciun semn de viaţă. Nu mai ştiau ce să creadă. Toate speranţele că ar mai fi viu s-au spulberat. Şi, la drept vorbind, ce le mai rămânea de făcut decât să-i organizeze ca adevăraţi creştini, praznice de pomenire?

După şase ani, bate la geamul nănaşului

Dar într-o noapte de septembrie 2010, la ora 2.00, Aurel a coborât în Gara Bălţi din trenul Moscova–Chişinău. Afară ploua, tuna şi fulgera. Cum era istovit, s-a gândit: dacă se va aşeza pe o bancă, nu se va mai putea ridica. Şi s-a pornit ca prin ploaie spre orăşelul lui. Ploaia cădea în stropi măşcaţi, tunetele răsunau de-a lungul şoselei, fulgerele îi luminau calea. Între Bălţi şi orăşelul lui se afla satul nănaşului. Secătuit de puteri, simţea că nu va mai putea ajunge la părinţi şi a cotit spre satul nănaşului. Era ud până la piele când a intrat în ograda nănaşului.

Obosit şi ameţit de durerile care-i treceau prin tot corpul, a bătut uşurel în geam şi cu o voce stinsă a strigat: „Nănaşule, deschide, sunt eu, finul Aurel”. Era ora 3.00. Nănaşului i s-a părut că visează. S-a ridicat într-un cot şi a spus: „Ia te uită ce vis! Finul e pierdut fără veste, iar eu visez că bate la fereastra mea”. S-a culcat să doarmă mai departe. Peste câteva clipe, din nou, aceeaşi voce şi aceeaşi rugăminte. Nănaşul şi-a făcut cruce, a zis Tatăl Nostru şi s-a culcat iarăşi. Şi când să aţipească, vocea slabă şi obosită l-a chemat din nou. S-a ridicat din pat ca scuturat de friguri şi s-a pornit spre uşă. Când a deschis, finul nu mai vedea şi nu mai auzea nimic, a căzut fără cunoştinţă la picioarele lui.
Acesta l-a strigat pe fiul mai mare, l-au luat şi l-au dus în baie, l-au spălat, l-au încălzit, i-au făcut masaj şi şi-a revenit. Vorbea foarte greu. Nănaşul a putut afla de la el că a venit de la Moscova cu trenul şi că a trăit şase ani în iad.

Acasă la părinţi

Vineri, 9 septembrie, pe la ora 14.00, Aurel a ajuns în casa părintească mai mult mort decât viu. Cuprinsă de o durere sfâşietoare, mama a rămas încremenită când a văzut în ce hal fără de hal a ajuns băiatul ei. Nu mai era Aurel cel puternic şi plin de viaţă. Se făcuse numai umbra din ceea ce fusese cu şase ani în urmă. Au chemat imediat medicul de familie care a decis să-l interneze. Medicul i-a rugat pe părinţi să afle între timp ce i s-a întâmplat.

Şase ani au mâncat şi au dormit cu porcii la un loc

Tatăl lui Aurel, un intelectual de marcă, îmi povesteşte printre lacrimi: „Ceea ce a trăit sărmanul meu copil i-a mistuit sufletul mai rău decât durerea de inimă, ficat şi plămâni – organe distruse aproape complect. După două luni de lucru la acea benzinărie, într-o seară, a venit stăpânul şi le-a zis moldovenilor: „Băieţi, vreţi să vă facem carnete de muncă?”. Şi băieţii bucuroşi au dat paşapoartele. În aceeaşi noapte a venit o maşină mare de transportat vite.
În camera lor a intrat un bărbat cu mască, le-a legat mâinile tuturor şi i-a urcat într-o maşină care i-a dus departe, într-o pădure. Acolo era o fermă de porci. Într-o secţie creşteau mistreţi, în alta – porci pe care îi încrucişau, porcii care ieşeau din împerechere erau vânduţi peste hotare.
Ca să nu fugă, bieţii moldoveni au fost legaţi cu lanţuri la picioare şi priponiţi ca vitele de câte un copac. Lanţul fiecăruia era de câţiva metri ca să ajungă la câteva cuşti de mistreţi, să le dea mâncare.

Priponiţi ca vitele

Cu nişte lacrimi măşcate, Aurel mi-a povestit de câte ori, în nopţile lungi de iarnă, dormind cu porcii, se gândea şi la mama care l-a născut şi l-a lăsat ca un blestem de mic, şi la noi, care l-am crescut, şi la fiica, soţia din Viena pe care nu a ascultat-o să stea singur acasă până când urma să-i găsească şi lui de lucru în Austria.
Nimic nu era în el mai tare, în acele zile de coşmar, decât pornirea de a fugi acasă. Dar cum să sfarmi lanţurile încuiate?
Şi când, vara trecută, au venit valurile de incendii peste pădurile din Rusia, stăpânul şi-a încărcat animalele ca să le salveze de la incendiu, iar pe sărmanii oameni i-a lăsat priponiţi de copaci.

Salvaţi de incendiu

Când copacii au ars, bieţii de ei fugeau fiecare încotro vedea, cu lanţugurile fierbinţi după ei. Au fugit până când au căzut fără cunoştinţă. Cineva cu frică de Dumnezeu a dat de ei şi i-a dus la spitalul Botkin din Moscova. Acolo au stat o lună în reanimare şi două luni în recuperare. Ambasada RM le-a plătit tratamentul, le-a făcut documente şi când cei de la spital i-au pus un pic pe picioare, reprezentantul ambasadei i-a urcat în tren şi i-a trimis acasă.

Atâta a reuşit să-mi povestească chinuitul meu fiu în patru zile şi patru nopţi cât am stat cu el la spital.

Îl treceau sudorile şi tremura ca varga când îmi povestea. A închis ochii şi, ce a mai fost acolo, unul Dumnezeu ştie. Am adresa benzinăriei unde a lucrat, adresa spitalului, semnăturile ambasadei şi, deşi sunt bătrân, acum, după ce s-a mai potolit puţin durerea, vreau totuşi să aflu ce fel de oameni sunt cei care au depăşit limita nimicniciei omeneşti, culmea oamenilor lipsiţi de suflet. Şi aş mai vrea să-i cunosc pe ceilalţi trei confraţi de suferinţă. Dacă sunt în viaţă şi citesc acest articol, îi rog să ia numărul meu de telefon de la redacţie şi să mă contacteze”.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.