Suferința, privită ca un dar de Sus

Natalia vede suferința ca pe un lucru bun. Și zice așa cum i-a spus un călugăr: „În suferință se verifică calitățile umane. Suferința, până la urmă, îți umple viața de sens și de lumină”. S-a născut din greșeală. N-a fost nici dorită, nici așteptată, chiar dacă era un prunc de o frumusețe deosebită. O adusese pe lume o studentă ce provenea dintr-o familie modestă din Chișinău.

Micuța a fost abandonată la naștere. Tatăl ei, un arab din Israel care își făcea studiile la Institutul de Medicină din Chișinău, a plecat în țara sa înainte ca Natalia să vadă lumina zilei. Totul a fost firesc și frumos între moldoveancă și arab până în clipa când acesta a trebuit să plece, mărturisindu-i în ultima lor noapte de dragoste nebună că acasă îl așteaptă soția și doi copii.

Nici să plângă în hohote, nici să alerge după el

Larisa, acesta e numele mamei Nataliei, a simțit în acel moment că cerul se prăbușește peste ea. În trei ani de relație o făcuse să creadă că este iubirea vieții lui. Respectuos, iubitor, grijuliu, o surprindea mereu cu cadouri și flori. Îi vorbea dulce, trezindu-i continuu fiori în inimă. Și, hop! așa dintr-odată, bomba! Îl privi și nu putu să spună  niciun cuvânt.

Iar el a îmbrățișat-o, i-a mulțumit pentru timpul ce i l-a oferit, s-a îmbrăcat și a plecat. Nici să plângă în hohote, nici să alerge după el nu putu. O învălui o ciudată tăcere, un gol amețitor i se strecură în suflet și un pustiu plutea în camera care adăpostise atâtea clipe frumoase! (O cameră închiriată de arab special pentru zile și nopți de dragoste). Și mai disperată a fost când a aflat că este însărcinată. Nu putea dormi, nu putea mânca, plângea și zi, și noapte. N-a întrerupt sarcina, sperând că-l va putea întoarce pe iubit.

Nu știa unde să se ducă și ce să facă. A stat de vorbă cu prietenul lui mai mic cu care locuise într-o cameră. Acesta i-a oferit adresa. I-a scris scrisoare după scrisoare, dar n-a primit niciun răspuns. L-a rugat pe prieten s-o ajute, dar acesta i-a spus că nu poate interveni în niciun fel, are soție, copii, el decide ce să facă și cum să facă.

Când i-a venit vremea să nască, Larisa s-a simțit aruncată la pământ. Cu sufletul pustiit, a lăsat fetița la maternitate fără remușcări. Distrusă, a plecat mai departe de Chișinău, la nordul republicii. În autocar a făcut cunoștință cu o doamnă binevoitoare care a luat-o în gazdă și i-a acordat tot sprijinul în găsirea unui loc de muncă la grădiniță. Larisa absolvise facultatea de psihologie și psihopedagogie specială. Despre abandonul copilului nu a spus niciun cuvânt nimănui.

Înfiată de o familie înstărită

Micuța abandonată nu avea nume, cum n-a avut parte nici de iubirea și îmbrățișarea mamei în primele zile de viață. Timp de câteva luni, rolul de mamă a fost suplinit de asistentele medicale și de doctorii din spital, care au botezat-o și i-au dat numele Natalia, numele doctoriței care a asistat venirea ei pe lume. I-au zis Natalia și din considerentul că a venit pe lume în a doua zi de Crăciun. Iar Natalia, atât în limbile slave, cât și în cele latine înseamnă „născută de Crăciun”.

Când a împlinit jumătate de an, Nătălița a ajuns să aibă o mamă și un tată. Elvira și Anatol, care au înfiat-o şi s-au îndrăgostit de ea la prima vedere. Chipul ei angelic i-a cucerit. N-au mai ținut cont că nu se știa cine e tatăl copilei, i-au făcut vizite la spital câteva săptămâni până s-a încheiat procedura de adopție și apoi au luat-o acasă. Boțișorul cu ochi s-a atașat imediat de noii ei părinți. A fost dorită și așteptată în această familie cu posibilități, care nu putea să aibă copii și care i-a oferit toată dragostea și a ajutat-o să devină om. Natalia și-a făcut studiile la București. Este medic. Are 28 de ani. Muncește în Germania. E căsătorită cu un cetățean german. Cresc împreună un fiu, care are doi ani.

Mama biologică, adică Larisa, nu a căutat-o. Dar nici Natalia n-a avut interes pentru ea. A aflat la 16 ani că a fost adoptată. În adâncul sufletului i-a purtat ură până la 26 de ani, când a devenit și ea mamă. Atunci a răsărit în sufletul ei dorința de a o cunoaște și a o îmbrățișa. I-a spus mamei Elvira: „Nu vreau s-o cert că m-a lăsat la maternitate. Dar vreau să știu ce a fost în sufletul ei atunci. Cine e tatăl meu și de ce nu m-a căutat nici el?”.

Viața Larisei legată de scaunul cu rotile

Și întâlnirea a avut loc la începutul acestui an în toiul sărbătorilor de iarnă. Copleșite de emoții, mama și fiica s-au îmbrățișat. S-au privit în ochi și s-au îmbrățișat pentru prima oară după 28 de ani. Mama a fost adusă la întâlnire într-un scaun cu rotile, în care a fost țintuită în urma unui accident rutier. Tragedia s-a produs la doi ani după abandonul fiicei, aproape de orașul Bălți. Larisa era căsătorită de un an cu un tânăr inginer de la rețelele electrice. Era gravidă în trei luni.

În ziua aceea neagră, ziua de naștere a Nataliei, se întorceau de la Chișinău. Era ghețuș. Mașina condusă de soțul ei a derapat, a ieșit pe contrasens și s-a lovit violent de un TIR. În urma impactului, soțul și mama acestuia care se afla alături de fiu, au decedat pe loc, iar Larisa a fost transportată în stare gravă la spital. A văzut moartea cu ochii, pierzând sarcina și având nevoie de mai bine de patru ani de recuperare. Până la urmă, viața ei a rămas legată de scaunul rulant…

Cel mai frumos lucru pe care îl poate face un om pe pământ

Larisa i-a spus fiicei cine e tatăl ei și cât de mult l-a iubit. Povestea de dragoste pe care a trăit-o alături de el a impresionat-o până în adâncul sufletului. Maică-sa povestea și plângea, iar fiica îi ștergea lacrimile de pe obraz. Natalia nu-și imaginase că tatăl ei ar putea să fie un arab care, cu inima vicleană, i-a inspirat mamei sale o iubire adevărată. Nu putea înțelege cum a putut, după trei ani de relație ca în filme, s-o lase să sufere o viață întreagă. Fiica a mai aflat că maică-sa trecea printr-o depresie severă atunci când a dat acordul pentru adopție Elvirei și lui Anatol.

Îmbrățișând-o fierbinte, i-a mai mărturisit că, după ce a ieșit din acea stare, o durea sufletul, dar totodată considera că fetița ei a avut noroc că nu a fost dată la orfelinat. Era mulțumită că a nimerit în grija unei familii înstărite, care i-a oferit toată dragostea și tot confortul material pe care ea nu i l-ar fi putut oferi. N-a încercat s-o caute din dorința de a nu o traumatiza.

Natalia i-a spus în concluzie: „Părinții care m-au crescut au făcut unul din cele mai frumoase lucruri pe care le poate face un om pe parcursul vieții. Dumitale nu-ți port pică și nici nu te urăsc. Suferința ți-a fost trimisă de Dumnezeu pentru purificare, și nu ca pedeapsă pentru că m-ai părăsit. M-am bucurat să aflu că privești suferința fizică, dar și emoțională ca pe un dar venit de Sus. De acum încolo ne vom întâlni mai des”.

„Iar Larisa, cu nepoțelul în brațe, i-a mărturisit printre lacrimi: «A fost cea mai mare bucurie din viața mea. M-am rugat tot timpul la Dumnezeu și am știut că o să-mi trimită și clipa aceasta. L-am chemat de atâtea ori în suferința mea. Și El a venit. A venit și acum, și iată – mi-a umplut sufletul de sens și de lumină, cum ți-a spus acel călugăr. Îi mulțumesc și îți mulțumesc și ție că m-ai iertat»”.