Submarinul galben

Val-Butnaru

Candidatul unic antioligarhic Maia Sandu a anunțat cod galben de intoleranţă la corupţie și jecmăneala oamenilor simpli. Totodată acesta e și codul secret al celor care vor să schimbe definitiv clasa politică tocmai în această toamnă îmbrăcată în galbenul liric al poeților și al pictorilor.

Cu mulți ani în urmă, legendarii The Beatles ne spuneau că noi, cu toții, trăim într-un submarin galben. Acum această piesă capătă cu totul alte conotații pentru noi. Colegul Vitalie Ciobanu se întreba dacă „Yellow Submarin” nu ar putea deveni o piesă care să tracteze tinerii spre minunata zi de 13 noiembrie? De ce nu? Submarinul galben plutește prin această toamnă optimistă și prin recifurile ei de gutui galbene, de mere arămii răscoapte și struguri aurii cu aromă de busuioacă. Vorba lui Arghezi: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă…”.

Galbenul în comparație cu roșul este o culoare liniștită, potolită și răscolitoare, totodată. Roşul, dimpotrivă, e o culoare agresivă, intolerantă, exclusivă, cum se mai spune în limbajul de azi.
Observați că pictorii cei mai mari au preferat galbenul profund în defavoarea violenței roșii. Priviți le femeia lui Klimt îmbrăcată în rochie de aur, sau la gutuile galbene ale lui Andrei Sârbu! Ca să nu mai vorbim de lumina care izvorăște din floarea soarelui a lui Van Gogh!

Remarcați același lucru și la poeții noștri cei mai mari, cei care simt ca nimeni alţii aceste diferenţe.
„Adio, pică frunza, și-i galbenă ca tine…”, spunea Bacovia. Oare n-ar fi putut clasicul literaturii române să spună – „Adio, pică frunza și-i roșie ca tine…”? Ba da, dar asta numai în cazul în care poetul și-ar fi imaginat că iubita lui e mahmură, abia trezindu-se dintr-o beție crâncenă.

Și Grigore Vieru își avertiza iubita: „Sunt palid ca lămâiul, să văd ce-ai zice tu…”. Vă imaginați ce s-ar fi întâmplat cu poezia lui dacă ar fi scris: „Sunt roșu ca o sfeclă, să văd ce-ai zice tu…”?
Dar cine și-ar putea stăpâni emoțiile la auzul vocii Tatianei Stepa? Vă mai amintiți, desigur:
„Galbenă gutuie, dulce-amăruie,
Lampă la fereastră, toată iarna noastră…”

Nu vreau să forțez nota, dar nu mă pot stăpâni să nu fac o remarcă menținută în aceeași tonalitate cromatică. N-ați observat că până și cei doi candidați la funcția de președinte se identifică cu cele două culori pe care le preferă?
Maia – palidă și delicată ca o gutuie galbenă, răspândind miresme autumnale și o lumină caldă și liniștită.
Dodon – roșu la față ca un harbuz răscopt, îmbuibat cu minciuni și icre roșii, fiind, totodată, agresiv cu oamenii care nu gândesc ca el.

Când am să fiu pus în situația să aleg, voi prefera un mănunchi de frunze îngălbenite pe care să le duc acasă și să le pun într-un vas de lut la geam. Ca să lumineze cât mai mult și să îndepărteze noaptea cu fulgere roșii. Și ca să închei pe aceeași undă poetică, vă invit la o ceașcă de cafea cu nemuritorul Bacovia.

„Eu nu mai știu nimic, și m-am întors acasă,
Uitați-vă ce gol, ce ruină-n amurg –
Amurgul galben m-a-ngălbenit, și m-apasă
Cu lacrimi galbene, cu lacrimi ce nu mai curg.”

Un catren fără nicio legătură cu politica. Doar sensuri profunde și tristeți atât de omenești. În aceste zile, devenim, cu toții, niște oameni galbeni, călătorind cu un Yellow Submarin.

Val BUTNARU