Strategia națională a eșecului

Sincronizarea nu e perfectă, dar se observă, în mod cert, un paralelism în evoluțiile statelor postsovietice. Trecutul unional marchează și azi clasa politică, societatea, economia, chiar și cultura acestor state. Excepțiile sunt puține și cunoscute de toată lumea: Țările Baltice. Azerii par să se fi regăsit în mediul familiar din regiune, dar restabilirea relațiilor culturale cu Iranul și cu Turcia nu a schimbat radical datele problemei. Armenii rămân, în continuare, la remorca Rusiei – nu mă refer aici numai la dependența politică. Asia Mijlocie a îmbrăcat fostul aparat administrativ și partinic în straiele despoției locale, parte a unei tradiții ancestrale la care s-a revenit cu ușurință.

Belarusul lui Lukașenko a reușit acolo unde Transnistria a eșuat: aerul sovietic se respiră cel mai bine la Minsk, chiar dacă o aparentă modernizare te-ar putea înșela. Singurele țări, în afara celor baltice, care s-au opus pe față modelului de dezvoltare postsovietic, ilustrat și stimulat de Federația Rusă, au fost Ucraina, Georgia și Republica Moldova, în această ordine. Dar numai Georgia a respins cu adevărat mentalitățile, moravurile și căile de “dezvoltare” postcomuniste. Că a fost opera unui om, că a fost opera colectivă a poporului, contează mai puțin. Sigur este că această țară caucaziană, cu toată izolarea ei geografică de UE și de lumea civilizată îndeobște, devine, încet-încet, o oază de normalitate și de reală occidentalizare în regiune.

Ucraina și RM au plătit, alături de georgieni, cel mai mare preț pentru despărțirea de Rusia: mișcări separatiste, rapturi teritoriale, staționarea de trupe străine, șantaj politic, diplomatic, etnic etc. Totuși, ceva îi împiedică atât pe vecinii noștri, cât și pe noi înșine să scăpăm definitiv de influența Moscovei. Deși motivația este destul de mare – relația cu Rusia produce mai multe pagube decât beneficii –, nu suntem în stare să o facem. O paralizie lăuntrică ne ține la cheremul “fratelui mai mare”.

Sfâșiată de un război devastator, Ucraina a conștientizat pe deplin nevoia de separare irevocabilă de Moscova. A și declarat-o, în repetate rânduri. Kievul rusofon pare, acum, mai antirus ca oricând. Chiar și Estul anarhic ucrainean a înțeles, până la urmă, care este prețul “prieteniei” cu FR. Spre deosebire de Ucraina, RM-ul ultimilor ani e cam tot atât de prorus cum era pe vremea când îl alegea pe Voronin președinte sau cum era aceeași Ucraină pe timpul când îl înlocuia pe Iușcenko cu Ianukovici. Într-un caz ca și în celălalt, vorbim mai curând de o reacție a maselor la eșecul politicilor fals prooccidentale ale unor guverne corupte și antinaționale, decât de intenția expresă, conștientă și bine chibzuită a majorității de a schimba radical vectorul geopolitic.

Cu toate acestea, nici Ucraina și nici RM nu se pot desprinde de Rusia, în ciuda declarațiilor și politicilor afișate. Problema nu rezidă în atașamentul profund al ucrainenilor sau al moldovenilor față de fosta metropolă. Deși moldovenii au o memorie mai scurtă decât ucrainenii și par, în ansamblu, mai naivi (ca să nu spun altfel) decât vecinii lor estici în această privință, nu am putea spune că sunt mai rusofili.

Divorțul e imposibil din alte cauze. Și noi, și ucrainenii am vădit o compatibilitate mentală perfectă cu rușii. Suntem colectivitățile cu mintea și moravurile cele mai “rusești” din fosta URSS. Ca și belarușii, de altfel, cu diferența că aceștia au renunțat deodată la visul neatârnării. E destul să arunci o privire la felul în care au evoluat societățile noastre, aproape la unison, de la democrații de gintă la oligarhii, la felul aproape identic în care am conceput și implementat “reformele” economice (de la privatizarea contra bonuri la capturarea puterii economice și financiare a statului în mâinile unor clanuri private) și cele administrative (de la pătrunderea mafiei în structurile statului la subordonarea și asimilarea acesteia de către stat), dar și la felul de a fi al oamenilor, la módele, gusturile, tabieturile, judecățile și prejudecățile lor ș.a.m.d., ca să-ți dai seama că, din nefericire, viciile și relele care ne unesc sunt mai puternice decât conflictele care ne despart.

Concluzia este una tristă de tot: niciun război și niciun rapt teritorial, nicio amenințare sau șantaj din partea Rusiei nu ne vor ajuta să alegem un drum cu adevărat european, dacă nu se va produce o revoluție mentală. Nu trebuie să așteptăm evacuarea trupelor staționate în Transnistria sau în Crimeea și nici prăbușirea colosului de la Răsărit ca să devenim liberi. Pentru aceasta, e suficient să alungăm himerele trecutului din cap. După 26 de ani de independență, misiunea pare imposibilă atât în cazul RM, cât și în cel al Ucrainei. Mai mult, în ultima vreme ne încăpățânăm să conferim acestui eșec girul unei strategii naționale.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)