Străinii de lângă noi

Vremea geroasă de iarnă a adunat peste 95 de suflete la Centrul de găzduire a persoanelor fără de adăpost de pe str. Haltei 2 din Chişinău. Aici au posibilitatea să facă un duş, li se oferă haine de schimb, beneficiază de un pat şi au parte de o masă dimineaţa şi seara. Printre oamenii străzii sunt foşti profesori, muzicieni, croitorese, orfani care au ajuns în stradă după ce au atins vârsta majoratului, dar şi foşti deţinuţi, care nu au reuşit să se integreze în societate.

Valentina S., o pensionară în vârstă de 67 de ani din mun. Chişinău, frecventează de patru ani centrul. A lucrat timp de 16 ani îngrijitoare în Italia. Înainte să plece de acasă, a lucrat croitoreasă la fabrica „Ionel”. Şi-a lăsat copiii, o fată şi un băiat cu vârste de 10 şi 11 ani, în grija surorii ei mai mici, Lidia. A avut o înţelegere cu sora sa ca o parte din banii pe care îi trimite acasă să fie depozitaţi în bancă. Revenită acum patru ani din Italia, s-a pomenit fără nicio lețcaie în bancă şi, mult mai grav, copiii şi sora sa au vândut apartamentul.

Fiul său a comis o crimă pentru care a ajuns în detenţie, iar fiica sa a dispărut, se presupune, peste hotare. Din cauza acestor probleme şi în urma unui scandal cu sora sa, a suferit un ictus cerebral. După ce a fost externată din spital, neavând unde să meargă, a ajuns la Centrul de găzduire a persoanelor fără adăpost. Femeia vorbeşte greu, marcată de boală, şi doar cu psihologul de la Centru. Regretă că şi-a părăsit pe o perioadă atât de îndelungată copiii. Ne mai spune că a suferit din cauza că aceştia s-au ataşat mai mult de sora ei, pe care o numesc la fel „mamă”. A avut o singură dată o întrevedere cu fiul ei la penitenciar. Acesta urmează să fie eliberat din detenţie în 2020.

Îngrijitoare în Italia, străină printre ai săi

Valentina S. s-a adaptat treptat la condiţiile de la centru şi face ceea ce poate mai bine, s-a oferit să îngrijească de două bătrâne imobilizate la pat. Pe moment, i s-a perfectat setul de documente pentru a fi cazată la un azil de bătrâni.

1.021.000 de lei alcătuia bugetul instituţiei în 2016, dintre care 849.000 sunt destinaţi alimentaţiei şi pentru spălarea lenjeriei de pat.

Psihologul Marcela Diţă lucrează la centru de 15 ani. Potrivit ei, cei mai mulţi beneficiari au ajuns aici ca victime ale unor escrocherii imobiliare. Unii au rămas fără casă în urma divorţurilor, unul dintre soţi fiind obligat să părăsească căminul. „Oamenii care ajung la noi au un caracter foarte dificil. În unele cazuri, rudele acestora au rupt relaţiile cu ei fiind deranjate de faptul că fac abuz de băuturi alcoolice şi nu vor să lucreze. Alţii, în urma faptului că moştenirea, casa ori apartamentul, a intrat în posesia fraţilor, surorilor lor ori a altor rude cu care au intrat în conflict, s-au pomenit în stradă. Avem printre beneficiarii centrului şi orfani care, după atingerea majoratului, nu s-au putut integra şi au început să trăiască după legile străzii”, ne spune psihologul.

Printre beneficiarii centrului sunt şi Maria N., în vârstă de 59 de ani, şi fiul ei, de 30 de ani. A fost părăsită de soţul său când fiul lor avea un an. De atunci umblă pe drumuri. Au fost perioade în care a lucrat ca femeie de serviciu, a spălat scările unor blocuri şi şi-a permis să închirieze o cameră. Acum însă nimeni nu o mai ia la lucru. O găsim înconjurată de câteva flecuşteţe aranjate cu grijă pe patul acoperit cu o plapumă decolorată şi roasă, o jucărie roz, cadou de la o prietenă mai tânără care a trecut prin acest centru, o batistă cu câteva monezi pe care le-a câştigat din cerşit, un pieptene şi un ciob de oglindă – unica sa avere.

În aceste zile, fiul lucrează la un fermier dintr-un sat şi trăieşte la un băiat cu care s-a împrietenit, se laudă Maria. Ar vrea să ajungă la un azil, dar deoarece are un fiu, legea prevede că acesta ar trebui să aibă grijă de mama lui. „Acesta nu s-ar lepăda de mine niciodată”, spune ea. Nu stă fără treabă la centru, spală scările, coridoarele. Este mulţumită că i se asigură un colţişor într-o cameră încălzită, doar că pensia de circa 600 de lei îi pare foarte mică. Îi ajunge cu greu de pâine.

Visează un pian

Un pic mai optimistă, ca celelalte femei fără adăpost, pare a fi Oxana M., o femeie în vârstă de 58 de ani. Fostă pianistă, a lucrat o perioadă chiar şi la Teatrul Naţional de Operă şi Balet. A fost în turnee în oraşe din fostul spaţiu sovietic şi în România. A fost căsătorită 11 ani în Federaţia Rusă. După divorţ s-a întors în R. Moldova cu un copil. Apartamentul părinţilor a ajuns în posesia surorii sale, care, în urma unui scandal, i-a cerut să plece.

„Nu sunt supărată pe ea. Despărţirea ne-a înstrăinat. Am stat mulţi ani în gazdă. Astăzi, fata este căsătorită şi am un nepoţel, sunt bunică”, se laudă Oxana. Fiica ei locuieşte într-o cameră de cămin. Deşi îi vizitează zilnic, Oxana refuză să locuiască cu ea pentru a nu-i stingheri. „Doresc să-mi găsesc un loc de muncă. Nu aş putea să mă apropii acum de pian, deşi tare mi-i dor de un instrument. Al meu a fost vândut… Nu pot să cânt atâta timp cât sunt în situaţia asta, de cerşetoare…”, mai spune femeia.

DOSAR

Centrul de Găzduire și Orientare pentru Persoanele fără Domiciliu funcţionează stabil în R. Moldova din 2004. Capacitatea centrului este de 70 de persoane și este accesibil atât pentru bărbați, cât și pentru femei de la 18 până la 62 de ani. Conform regulamentului centrului de găzduire, oamenii nu trebuie să se afle în plasament mai mult de trei luni, însă acest termen este deseori depășit.

 

„Invizibilii” de la capătul tunelului

Beneficiarele centrului cu care am vorbit sunt la etaj. La parter sunt amplasate sufrageria, unde vedem mese fără scaune, cabinele de baie, unde nu miroase a aburi ori a săpun, fapt ce dă de bănuit că acestea nu au funcţionat de ceva vreme. E linişte şi totul pare a fi neatins. În aripa dreaptă sunt birourile administraţiei centrului.

Totuşi, de undeva din fundul coridorului, vine un iz insuportabil de mizerie şi putrefacţie. La insistenţa noastră, ni se deschide o uşă, apoi alta. În ultima cameră, unde nu părea să sufle nici musca (aflăm ulterior că e izolatorul), ne fixează, spre surprinderea noastră, cu privirea vreo 12 bărbaţi. Neraşi, nespălaţi şi cu feţe bugede, „sălbaticii” aduşi de pe străzi de poliţie or de medicii de la salvare.

La întrebarea de ce nu li s-a oferit posibilitatea să treacă prin baie şi de ce nu li s-au dat haine de schimb, suntem informaţi că sunt cei care preferă frigul, foamea şi mizeria din stradă, de dragul unei sticle de băutură. Ziua pleacă să cerşească, să cotrobăiască prin tomberoane, iar seara sunt aduşi forţat de agenţii de poliţie ori de ambulanţe.

Aflăm că centrul nu are bani şi nici posibilitatea să îi trateze de alcoolism. Tratamentul e costisitor. Beau, se dedau la fapte antisociale, fac scandaluri. Obţin un pat în camerele de la etaj doar cei conştienţi, care respectă regulamentul centrului. De la angajaţii instituţiei mai aflăm că aceasta se confruntă cu un deficit de pături, saltele şi scutece. La momentul actual, sunt ajutaţi de enoriaşii bisericilor „Sf Gheorghe”, „Sf. Lazăr” şi de alte confesiuni, dar este insuficient.