Ștefan Petrache: „Prin faptul că interpreții tineri îmi cântă piesele trăiesc mai mult” // Interviu

Din cei 68 de ani împliniți 32 i-a dedicat scenei și turneelor. A trăit viața frumos și zbuciumat până acum. Azi trăiește modest și liniștit. Nu are nevoie de multe, doar de sănătate și de mai multe zâmbete în jurul său. Petrece zilele așa cum simte și aşa cum vrea. După o cafea sorbită dimineața cu plăcere afară, umple zilele cu de toate – ascultă muzică clasică, citește, se uită la televizor la concursuri, știri, emisiuni informative și științifice. Atunci când sunt nepoții în fața ecranului, privește și desene animate. Se bucură de faptul că în casa sa, alături de el și soția sa, Raisa, trăiesc și nepoții Dănuț și Deniza (opt ani).

– Cum își petrece în prezent zilele Ștefan Petrache?

Probabil, cam trist, comparativ cu zilele când mai era pace în suflet. Mai încerc să am grijă de starea mea, să nu mă cert cu oamenii, prietenii, mai ales cu familia. Acum am timp liber mai dihai decât faraonii din Egipt. Nu știu ce să fac cu el.

– Care sunt tabieturile Dvs.?

În ultimul timp îmi place mult să ascult muzică clasică și asta fac. Din când în când, citesc, dar numai literatură informativă. Uneori îmi ajut soția la câte ceva prin casă, îi aduc cartofi, ceapă din beci, dacă pot merge, atunci merg, dar încetișor. Mă mai bucur de venirea nepoților de la școală. Dănuț, nepotul meu, este unul dintre cei mai buni copii la matematică. Deniza are înclinații spre alte discipline.

– Sunteți o personalitate în lumea muzicii, piesele interpretate de Dvs. sunt cunoscute de multe generații, aveți sumedenie de prieteni, colegi, cu care ați lucrat împreună, aţi băut un pahar cu vin, aţi discutat. Cine intră la Dvs. azi din cei cu care ați fost mulți ani împreună?

Au fost de toate în viață, timpuri când se bea și vin, se dansa, se cânta, dar totul avea loc în alte dimensiuni şi măsuri. Toate aveau loc cu mult tact şi bun-simţ. Nu știu, sau vârsta noastră, sau generația din care făceam parte, dar atitudinea chiar față de femeie, faţă de doamne, era alta. Noi încă mai păstram o doză de eleganță în atitudini. Este un vers foarte frumos, de pe timpuri, „dar vine o vreme când nu mai scuzăm, / Când tragem o linie și apoi adunăm”. Cu trecerea anilor, desigur, căci și prieteni sunt mult mai puțini, pentru că și noțiunea de prietenie cumva se schimbă. Dar au rămas niște băieți extraordinari în viața mea. Înainte de Crăciun, au venit la mine o grămadă de tineri: Alex Calancea, Lucia Culev, Tatiana Cergă cu soțul, Guz. M-au urat, am coborât în beci la un pahar cu vin, a fost o feerie. La început mi-au venit și lacrimile.

Și apoi băieții care au rămas aici de la formația „Plai”. Pentru că, de fapt, punctul culminant al creației mele a fost în formația „Plai”, care putea să continue, dar apăruse Nadejda Cepraga și a distrus formația. Atunci am fost nevoit să mă retrag, să mă întorc și să plec, așa cum am procedat întotdeauna. Când vin membrii fostei formații „Plai” din SUA, din Germania, toți intră să mă salute. Cei care sunt pe loc mă vizitează o dată pe lună numaidecât – Petrică Toma, Anatolie Cucu, Alexandru Cazacu. Intră lume care mă respectă și-și aminteşte de mine. Îi aștept cu mult drag, la mine ușa e deschisă.

– Ce legătură aveți cu interpreții tineri?

Simt că aceste legături îmi mai dăruiesc timp. Băieții ăștia frumoși care s-au adresat la mine de câteva ori ca să ceară permisiunea să cânte piesele mele îmi fac viața mai frumoasă. Niciodată nu le-am refuzat celor care mi-au cerut să cânte piesele, din contra, i-am ajutat, i-am antrenat în niște repetiții, le-am dat câteva sfaturi cum simt eu, cum cred eu că o să fie mai bine. Am avut o singură rugăminte: nu-mi trebuie onorarii, bani, nimic, dar să facă mai bine decât am făcut eu. Prin faptul că interpreții tineri îmi cântă piesele trăiesc mai mult.

Am în arhivele mele piese nevalorificate și necântate de nimeni niciodată, texte scrise de mine. Am destulă muzică de la Valentin Dânga (Dumnezeu să-l ierte). El de fiecare dată când imprima ceva îmi aducea. Am păstrat totul. Noi am colaborat din 1968-1969, eu scriam versurile , iar el muzica.

– Cine cântă piesele Dvs. azi?

Gicu Cimbir, Adrian Ursu, Cătălin Josan, fantastic au cântat Brio Sonores „De-aș avea” la prima parte de concert festiv de Revelion, la Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu”. Au cântat irepetabil.

– Mai mergeți pe la spectacole?

Nu merg. În ultimul timp am anunțat că mă retrag, pentru că merg foarte greu, mă dor picioarele. Nu vreau să fac impedimente oamenilor din jur. Vorba ceea, fosta-i, lele, cât ai fost!

– Când ați cântat pe o scenă ultima dată?

Demult, nici nu-mi amintesc când am ieșit, cred că acum un deceniu, în PMAN, la două spectacole. Ultimele ieșiri au fost la niște filmări, apoi în calitate de mentor.

– Aveți un studio în casă, unde păstrați CD-uri, unde vă refugiați. Sunt zile când luați microfonul în mână?

Nu, categoric, mă sperii de microfon. Cred că din prea multă exigență mi-e frică să iau microfonul în mâini. Deseori mă ascult pe mine de atunci, de pe timpuri, și uneori sunt critic. Unele piese sunt prost înregistrate din cauza tehnicii de atunci, sunt greșeli, gafe, pe care le aud, pentru că așa era tehnica, studiourile erau nedotate, lipseau instrumentele pe care voiai să le folosești, dar asta era. Nu mai poți schimba nimic. Pe timpurile mele nu se făcea montaj cu foarfeca, trebuia să cânți de fiecare dată de la început până la sfârșit piesa.

– Sunteți dezamăgit de faptul că ați avut un proces de judecată cu Boris Moraru care a durat vreo nouă ani. În toți acești ani aţi pierdut încrederea și speranța că adevărul va ieși la iveală. Ce le-ar trebui oamenilor din societatea noastră să înțeleagă că adevărul va învinge până la urmă?

Este o zicală veche cu parafrază la ea. „Să moară capra vecinului, motiv de bucurie”. Acum e altfel: „Să moară vecinul ca să-mi rămână capra”. Cam așa suntem azi. Indiferența, zgârcenia, lăcomia, minciuna – caracteristici specifice oamenilor de azi. Nu pot să spun mai mult nimic, nu pot coborî mai jos decât rădăcina ierbii. Asta poate să o facă Boris Moraru, care a scris niște oribilități despre mine, pentru că tot ce spun este documentat. Eu nu i-am făcut niciun rău, dar se pare că, după ajutorul pe care i l-am acordat, am rămas și mai rău.

– Ați avut câștig de cauză la Curtea Supremă de Justiție, hotărârea este irevocabilă. Ce ați avut de câștigat după acest proces îndelungat?

Nu am vrut decât să mă spăl… Mi-e milă de Diana Guzun care intrase în posesia apartamentului nostru, vândut de către Moraru ei, chiar dacă apartamentul era sechestrat. Ea a intrat în apartamentul meu în mod abuziv. A trăit nouă ani de zile.  Curtea Supremă de Justiție mi-a dat dreptate. Instanța a decis ca Boris Moraru să-i întoarcă banii Dianei Guzun, bani investiți în apartament, iar ea să-mi transmită apartamentul meu. Deja s-a executat.

– Cum Vă simțiți acum?

Am fost operat la București de către un medic moldovean, de-al nostru, care este cotat la un nivel înalt, Marin Postu, angiochirurg. Intervenția a fost făcută cu bani mulți. M-au ajutat prietenii, printre care Ion Suruceanu, Constantin Tampiza și încă unul, care nu vrea să-i divulg numele. M-am dus la București datorită sprijinului lor. Dacă nu erau ei, eram fără piciorul stâng acum în fața ta. Am diabet zaharat, mențin starea în care mă aflu, dar cu insulină. Soția și fiica fac mâncare sănătoasă, fără multă sare, grăsimi. Sunt deprins cu mâncărurile tradiționale, de pe timpurile lui Pazvante Chioru. Mănânc foarte puțin.

– Aveți prieteni de-o viață?

Cu Ion Suruceanu ne-am împrietenit din prima zi de când ne-am cunoscut. Eram tineri. Și niciodată n-a existat vreo disensiune între noi.

– În ce zile sunteţi mai trist?

Cele mai triste sunt zilele când trebuie să merg la cimitir. De atâta ori am mers, atâta lume bună și scumpă am condus pe ultimul drum. Trist.

– Anii sunt înțelepciune. Dvs., la cei 68 de ani, ați reușit să adunați multe și de toate. Ce v-a scăpat în viață și v-ați fi dorit să faceți mai mult?

Tăria de caracter, tăria de a lupta, că aveam o meteahnă și acum încă mă mai paște, că dacă nu înțelegeam ceva, eu mă întorceam și trânteam ușa. De prea multe ori a fost așa. Am iertat trădarea și acum îmi pare rău. I-am ajutat pe mulți, le-am împrumutat bani, sunt din acei care nu mi-au întors banii nici azi. În rest, niște greșeli nesemnificative.

– Suntem la început de 2018. Cu ce gânduri trăiți la început de An Nou?

Nimic nu-mi trebuie, vreau ca cineva să mă facă să zâmbesc mai mult.

Interviu realizat de Victoria Popa

The following two tabs change content below.