Ştefan cel Mare din grădina lui Afanasie

Fostul primar Ion Moruz şi Arcadie Lisnic din Parcani, Soroca. Foto: Nadia Roşcovanu

Un meşter popular din Parcani, Soroca, a împânzit satul cu sculpturi reprezentându-l pe marele voievod

La Parcani, Soroca, satul de baştină al primei doamne, Margareta Timofti, găseşti cel puţin trei imitaţii ale operei lui Alexandru Plămădeală de la Chişinău. Copiile au fost realizate la începutul anilor 1990 de către meşterul local Afanasie

Au vrut să deţină recordul de prima localitate sătească cu un monument al lui Ştefan cel Mare înălţat în centrul satului, dar pe ultima sută de metri, înainte ca sculptura să fie urcată pe postament, autorităţile comuniste ale raionului au interzis acest lucru.

De aproape două decenii, o copie a monumentului Ştefan cel Mare şi Sfânt din centrul Chişinăului se înalţă printre cireşi într-o grădină a unui locuitor din Parcani, Soroca. Proprietarul Arcadie Lisnic ne spune că l-a moştenit de la tatăl său, Afanasie Lisnic. La vârsta de 88 de ani, bătrânul a călătorit la Chişinău cu scopul de a vedea cum arată monumentul lui Ştefan cel Mare. A fost impresionat. Întors în sat, a cerut să i se găsească o „fotografie” a voievodului şi l-a asigurat pe primar că, în scurt timp, „vom avea şi noi un Ştefan, ca la oraş”.

„Merita omul acesta să fie aici”

Postamentul pe care urma să fie înălţat Ştefan cel Mare de Parcani. Foto: Nadia Roşcovanu

În centrul satului, în faţa primăriei, se găseşte un postament gol, aici trebuia să fie înălţat Ştefan cel Mare, după dimensiunile celui de la Chişinău. Pe postament, marginile căruia deja au început să se macine, scrie anii de domnie ai domnului, iar mai jos, numele autorului: „Realizat în 1992 de Afanasii”. Şi atât.

Lângă postament ne întâlnim cu ultimul preşedinte al sovietului sătesc, tot el, primul primar şi primul „frontist” al satului, „Ion Moruz al lui Colea”, ni se prezintă bărbatul venit să-l susţină la interviu pe Arcadie Lisnic, fiul lui Afanasie, care pare a fi mai timid din fire.

Fostul primar vorbeşte tare, nu ca pentru doi jurnalişti, ci ca pentru o adunare a satului cu tot cu oaspeţi de la raion. Înlătură bucăţile de tencuială fisurate de pe postament. „Cine a ridicat mănăstiri în Moldova?! Cine a construit cetăţi dacă nu Ştefan cel Mare?! Merită omul acesta să fie aici, sus! Iată şcoala în faţă, primăria, biserica. Aici e centrul satului. Satul Parcani n-ar fi avut ceva mai bun decât un monument al lui Ştefan”, spune el supărat.

E Ştefan cel Mare ori nu?

Ideea i-a aparţinut. Îşi aminteşte că l-a luat în una din zile pe moş Afanasie şi l-a dus la Chişinău. Acela s-a uitat lung la Ştefan şi după asta i-ar fi zis: „Măi Ionele, dă-mi materiale şi facem ceea ce propui”. Zis şi făcut. Întors în sat, bătrânul a construit mai întâi o carcasă de metal, apoi a turnat în ea betonul. După ce acesta s-a uscat, au înlăturat fiarele, l-au vopsit şi l-au adus în mijlocul satului.

Localnicii au alergat să vadă sculptura. Câteva zile s-au perindat curioşii încolo-ncoace prin centrul satului, i-au aruncat priviri piezişe. Se lăsase o tăcere ca înainte de furtună. Satul s-a împărţit în două tabere, după unii, statuia semăna cu Ştefan cel Mare, după alţii, nu prea.

Primarul făcea parte din tabăra celor care erau convinşi că semăna. Ideea îl înaripa. A găsit o macara şi peste câteva zile Ştefan urma să-şi ocupe locul pe postament, deodată, ca un trăsnet din senin, a zbârnâit telefonul şi o voce supărată de la raion i-a interzis să facă acest lucru. Vocea era a lui Vasile Lupuşor, pe atunci preşedinte al comitetului executiv raional.

„M-a chemat la Comitetul raional de partid şi mi-a spus că nu se poate. M-a demis şi a instalat în locul meu un comunist. Ştefan avea într-o mână crucea, iar în cealaltă, sabia. Dacă ar fi avut într-o mână secera şi în cealaltă – ciocanul, ne-ar fi permis”, îşi găseşte explicaţie fostul primar.

„Îl am acasă pe Ştefan cel Mare”

Arcadie Lisnic, proprietarul sculpturii lui Ştefan cel Mare de la Parcani, foto. Nadia Roşcovanu

Ne întoarcem la casa lui Arcadie Lisnic, fiul lui Afanasie. Soţia i-a decedat acum zece ani. Unicul fiu e plecat la muncă la Moscova. Acasă e aşteptat numai de Ştefan cel Mare. „După ce ne-au interzis, l-am întrebat pe moş Afanasie, îl iau la mine ori îl iei la mata. Bătrânul a zis că mie mi-a dat deja unul, aşa că îl va lua el”, mai spune fostul primar. Aşa a ajuns Ştefan cel Mare în grădina familiei Lisnic.

La început se mai întâmpla să treacă câte un vandal, să-l împroaşte cu bulgări. I-au rupt un braţ. L-au făcut înapoi. Acum sătenii s-au obişnuit deja, nu-i mai fac nimic, mai spune stăpânul casei. În una din camere, aşezate în fotolii, ne întâmpină portretele părinţilor lui Arcadie Lisnic.

În casa mare ne surprind o mulţime de icoane încât ai impresia că stai în faţa unui iconostas. O parte din icoane sunt turnate în ciment şi vopsite, altele – desenate de fostul meşter. „Tata n-a făcut nicio clasă, nu ştia nici să se iscălească, dar îi plăcea să picteze. Avea o memorie vizuală bună, era credincios şi priceput la toate celea”, îl caracterizează feciorul. Geamurile, uşile, biserica din sat, toate au fost construite de Afanasie. „Avea mâini de aur, chiar dacă nu ştia carte”, mai spune el.

Printre icoane se înalţă încă o statuie a lui Ştefan cel Mare de dimensiuni mici, vopsită în roz şi alte culori stridente. „Aşa i-a plăcut tatei”, zice stăpânul. Între timp, Ion Moruz a reuşit să aducă şi statuia lui de acasă făcută cadou de meşter. „Aceasta a fost prima pe care a realizat-o după ce ne-am întors de la Chişinău”. Statuia din mână şi cea dintre icoane seamănă ca două picături, mai puţin însă cu originalul de la Chişinău. Cei doi prieteni roagă la despărţire să li se facă o fotografie cu toţi Ştefanii în grădină. „Tu cu al tău, eu cu al meu. Acesta mare trebuie să fie între noi”, dă indicaţii Ion Moruz, după care cei doi zâmbesc larg, pentru gazetă.

Svetlana COROBCEANU