Statutul de scriitor // Ruperea rândurilor

O vorbă înţeleaptă spune că dacă vom şti să definim corect lucrurile, vom scăpa de cel puţin o jumătate din nedumeririle noastre. De unde se iau confuziile? Uneori, din prejudecăţi sau generalizări leneşe: muncitorul e beţiv, ţăranul e harnic, electricianul e hâtru. Iar scriitorul? Întrebarea „Ce vor scriitorii?” ne plasează tocmai în acest perimetru de gândire rigidă. Fiecare scriitor e o individualitate şi e absolut normal ca unul să dorească artă tradiţională, altul artă avangardistă, al treilea artă adevărată, iar al patrulea – glorie sau beneficii de la statutul său.

În lume, scriitorul nu are un statut special. Este omul care are ca meserie sau, ca hobby, scrisul. De aici – modul de fiire. Dacă e un hobby, atunci e pentru plăcerea scrisului, rece la vâlva din jurul cărţilor. Dacă e meserie, e sursa de existenţă. Aici intră în joc tehnologia unui salahor: scris disciplinat, fără a aştepta inspiraţia, încrâncenarea de a scoate la capăt opera cu orice preţ, contracte favorabile cu editorul, promovarea activă, eliminarea concurenţilor, aplecarea la dorinţele maselor cititoare, satisfacerea gustului public.

Pentru scriitorii români, multă vreme scrisul a fost o plăcere, o chemare. Dacă trecem peste etapa misionară a scribilor-călugări, primii noştri scriitori au fost boieri, începând cu cronicarii şi continuând cu Conachi şi Văcăreştii, cu Alecsandri şi Kogălniceanu… Odată cu Eminescu şi Caragiale, intrăm în epoca burgheză a micilor proprietari. Se pare că primul scriitor român care a început să trăiască din scris (din beletristică) era Sadoveanu. Este primul care are tiraje mari, bine plătite, capabile să-i asigure o existenţă luxuriantă, nu pur şi simplu decentă. După 1944 intervine şi factorul ideologic şi poziţia în societate. În socialism, tirajele erau dictate de alte considerente decât cele estetice ori solicitate de public.

Regimurile autoritare au avut mereu nevoia unui suport ideologic. Intră în joc şcoala, biserica, literatura, mass-media. Scriitorul devine o indispensabilă verigă în organismul complex de uniformizare a cetăţenilor. Statutul acesta le-a jucat feste atât cititorilor, cât şi scriitorilor. În perioada sovietică, scriitorul era directorul de opinie şi instanţa absolută (etică, estetică, politică, socială) credibilă, cu mandat oficial. Disidenţii erau excepţiile care confirmau regula. Nimeni nu avea dreptul să cadă din casetă. Când s-a prăbuşit sistemul, s-a dovedit că mulţi scriitori gândeau altfel decât scriau. Din inerţie, lumea vedea în ei aceeaşi instanţă ideologic credibilă.

Deoarece majoritatea scriitorilor înţelegeau că scriu româneşte şi că sunt români (chiar dacă tăcuseră), era firesc să-i regăsim în fruntea mişcării naţionale din 1989-91. Aici s-au suprapus câteva coincidenţe. Mişcarea în susţinerea restructurării era promovată de înaltele foruri ideologice de la Moscova. Unele teme, ca ecologia, democratizarea (limitată, relativă) a societăţii, promovarea valorilor culturale (inclusiv cele naţionale) erau susţinute de sus. Curajul unor reviste moscovite (Ogoniok, Literaturnaia gazeta ş.a.) era repetat (adevărat, mai palid şi mai modest) de revistele şi ziarele din „republicile unionale”. Unul dintre obiectivele mişcării era revenirea la alfabetul românesc, iar aici intra în joc chiar instrumentul de lucru al scriitorilor… Oricum, a fost un timp în care am descoperit mulţi scriitori „de baricade”, scriitori-tribuni, scriitori-patrioţi. Din inerţia (care, paradoxal, venea dintr-o altă ideologie!) de a-i privi pe scriitori ca pe instanţe, poporul indiferent politic a continuat să-i adore şi să se lase condus de ei.

A trecut un timp şi am rămas derutaţi: unii au luat-o razna, sau au pornit înapoi, în raiul din care evadaserăm. Alţii au profitat din plin de statutul de scriitori-patrioţi, au pedalat intens pe imaginea de martiri (bine ghiftuiţi!) ai neamului, trăind din asta. Unii, invadând teritoriul patriei-mume, au devenit cerşetori de meserie, un fel de generali Cearnota. A rămas şi categoria de simpli scriitori, care, fie că încearcă să trăiască din scris (nu doar din romane, dar şi din publicistica periodică, studii ştiinţifice, scenarii de emisiuni), fie că profesează o meserie ce-i hrăneşte (profesoratul ori munca de salahor la editură sau revistă).

Intrarea în normal se produce dureros. Puţini scriitori se gândesc că printr-un anume comportament şi-au pierdut credibilitatea. În schimb, aproape toţi se nedumeresc: de ce statutul de scriitor nu le acordă (din oficiu, ca pe dulcile timpuri ale paradisului comunist) o poziţie privilegiată?

Vreţi un răspuns simplu? Acest statut nu există!

Mircea V. Ciobanu