„Statul nu trebuie să lupte împotriva limbii de stat” // LIMBA ROMÂNĂ

Interviu cu criticul literar Ion Ciocanu, premiul Opera Omnia acordat în 2012 de Uniunea Scriitorilor din Moldova

 

Stimate dle Ion Ciocanu, într-un studiu consacrat lui Grigore Vieru scrieţi: „Limba rusă devenise îndată după război omniprezentă”. Vă rog să povestiţi unde eraţi şi cu ce vă ocupaţi îndată după cel de-Al Doilea Război Mondial? Cum era limba română vorbită în satul Dvs. natal, Tabani, judeţul Hotin?

 

În 1945, împlineam cinci ani și de unde până unde prinsesem o invidie teribilă că vecinul nostru, Vasilică a Acsântoaiei, umbla la școală, iar eu – nu. M-am apucat de capul mamei să-l roage să mă ia și pe mine. Vasilică m-a „cărat” un timp la școală, dar învățătoarea, Vera Minovna (mai târziu am aflat că se numea Mihailovskaia) nu voia să mă primească la lecții. N-aveam vârsta de școală.

De acasă știam un fel de Catehism sau așa ceva, pe care tatăl meu îl învăța pe de rost și eu îl deprinsesem odată cu dânsul. La căpătâiul lui moș Toader Lavric l-am spus și toate mătușile râdeau, plângeau și-mi dădeau bomboane și turtițe. Eu le spuneam alfabetul și, la rugămintea lor, număram până la o sută. Știam a citi. Țin minte cuvinte precum сельмаг (magazinul sătesc), продмаг (alimentara), сельсовет (sovietul sătesc), mai țin minte și câte ceva scris pe garduri, dar mi-e rușine să spun. Știu că сельсовет-ul avea приз-датель (președinte), care venea la noi cu un поломошник (împuternicit de raion să strângă impozite).

În 1946, în sfârșit, am mers la școală. Drept că nici Vasile Onufrievici nu voia să mă înscrie în catalog, dar după mai multe note de „5” m-a admis. La școală, aveam пионервожатэ (instructoare de pionieri).

Tabanii mei vorbeau cum vă spun. După un указ (decret?) din 10 martie 1941, în Moldova se vorbea limba „moldovenească” și se scria cu litere rusești.

 

– Aţi debutat cu proză scurtă. Despre ce erau nuvelele Dvs.?

 

Cărticica mea de proză „Fereastra deschisă” (1969) era dominată de miniaturi, fiecare cu semnificații etice importante, pe care nu le evidențiam prea mult, numai le sugeram. Probabil, de aceea n-au fost înțelese, apreciate. Mi le-au lăudat Ramil Portnoi, Gheorghe Chira și – țineți-vă bine! – Raisa Suveică (aceasta din urmă în „Советская Молдавия”). Două nuvele cu subiecte dramatice – „Frații” și „A avut o dragoste badea…”, au fost observate de Vasile Vasilache, Alexandru Cosmescu și Igor Crețu, iar Ion Druță le-a lăudat la renumitul simpozion despre roman, din1966. Cartea a treia, „Mijlocul verii”, din 1975, a fost recenzată elogios de Vladimir Beșleagă.

Nu-mi imaginez cum aș fi evoluat ca prozator. Știu că n-am putut împăca proza cu cercetarea critică. Am început să public articole și recenzii în 1962, în același an, am pornit lucrul la teza de doctorat și m-am afundat în Șleahu, Barschi, Ana Lupan și… Druță.

 

– Cum arăta critica literară din Basarabia la începuturile activităţii Dvs.?

 

Critica de la noi nu era literară, ci sociologist vulgară: Zunea Săpunaru, Baruh Rabinovici, mai puțin – Ramil Portnoi. Unicul cercetător serios și competent era Vasile Coroban. Ne uitam în gura lui și-i citeam cu nesaț articolele toți, inclusiv acei pe care Domnia sa îi critica de-i rupea.

 

– După ce aţi scris recenzia aşa-zisă „subversivă” la romanul lui Ion Druţă „Povara bunătăţii noastre”, v-aţi aşteptat să fiţi inevitabil pedepsit? Cât de grea a fost pedeapsa?

 

Recenzia mea la romanul „Povara bunătății noastre” de Ion Druță a apărut pe 23 iunie 1970 într-un climat al avântului meu personal, generat de succesul la catedră și în presă. Pe de altă parte, era o perioadă a ostilității puterii față de literatură în general și față de Ion Druță în special. Atunci a căzut peste grumazul meu ghilotina bodiulismului. Am fost rugat să plec „benevol” de la catedră. Atunci lansasem zvonul că merg la hotelul „Chișinău” să dau interviu jurnaliștilor străini că e ultragiat un moldovean, doctor în științe, membru al PCUS. Zvonul a înfuriat rău comitetul de partid. Până la urmă, am fost forțat să-mi dau demisia. Devenisem metodist la Învățământul de profesii tehnice, ocupând locul eliberat de curând de Gheorghe Ghimpu…

 

– Afirmaţi într-un articol: „Ideologizată pe de-a-ntregul, literatura est-pruteană a timpului cânta fără pic de răgaz viaţa nouă şi îmbelşugată sub soarele Kremlinului. Totul avea drept scop formarea şi consolidarea unei mentalităţi noi a omului sovietic cu Lenin şi Stalin în inimă şi-n gând”. Cine dintre scriitorii basarabeni din generaţia Dvs. i-a criticat pe Lenin şi Stalin, a râs de ei, a făcut glume pe seama lor?

 

Lenin și Stalin au fost mai întâi icoane pentru noi (în loc de Hristos), apoi expresii ale tragediei lor personale și ale popoarelor conduse de ei. Cel mai tare l-a criticat pe Lenin Grigore Vieru, care doi ani a refuzat să pună portretul lui Ilici pe frontispiciul „Albinuței” sale, cu toate insistențele nebune ale lui Evgheni Postovoi, secretar al CC al PCM, apoi ministru al Învățământului. După doi ani, cine știe cine l-a înduplecat pe poet să-și calce pe suflet.

Apoi Ion Vieru. După ce publicase în „Nistru” o poezie despre Lenin, n-a vrut nici în ruptul capului s-o pună și în cartea ce urma să-i apară la editură.

După aceste două cazuri ieșite din comun, am râs de Lenin și Stalin și am făcut pe seama lor glume și am spus bancuri.

 

– Cum a reacționat publicul la discursurile Dvs. despre atacurile asupra limbii române?

 

La 18 martie 1988, ca secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova, am fost desemnat să vorbesc la bicentenarul lui Gheorghe Asachi. Comemorarea a avut loc la Palatul „Prietenia”, actualul Palat al Republicii. Mi se rezervaseră cinci minute. Îmi cronometrasem alocuțiunea împreună cu Vasile Galaicu: exact cinci minute! La tribuna împodobită cu șefi am ieșit cu multă însuflețire. Mi-am început cuvântarea pomenind meritele culturale ale îngrijitorului „Albinei românești”, am continuat cu o referință la ideea lui Nil Ghilovici, scriitor belarus care credea că în fiecare republică unională urma să fie declarată limbă de stat, limba populației băștinașe majoritare. Sala se desfăcea de ovații. Am amintit și de Ion C. Ciobanu, care vorbise la Moscova că suntem unica republică cu limbă română și că e cazul să revenim la alfabetul latin. Sala nu ar fi putut fi „astâmpărată” de niciun secretar de partid cum era V.I. Smirnov. Cinci minute de text și şase minute de aplauze, cu sala în picioare.

Alte cuvântări de mare succes: 31 august 1999 la monumentul lui Ștefan cel Mare; 29 august 2001, la casa de cultură a Universității de Stat unde s-a desfășurat primul Congres al filologilor din R. Moldova cu genericul „Nu – tiraniei limbii ruse!”. Celor ce mă felicitau pentru discursuri le spuneam: „Da, dar ce facem mai departe, dragii mei?”. Azi sunt nevoit să repet aceeași întrebare.

 

– Doamna Raisa Ciocanu, soţia Dvs., v-a lăudat întotdeauna pentru ce scrieţi? Sau avea şi obiecţii?

 

Soția Raisa (Dumnezeu s-o odihnească!) mi-a fost întotdeauna primul, cel mai atent și mai sincer, competent și exigent lector și sfătuitor. Mi-a dat multe sugestii prețioase. A împărțit cu mine nevoile, necazurile, m-a lăudat pentru reușite. Acum ar trebui să lucrez și mai mult, dar… fără Ea?

 

– Cum există un scriitor din pensie?

 

Poate muri de foame și de sete, dar cui îi pasă de soarta lui?

 

– Cine se ocupă astăzi de protejarea limbii române între Prut şi Nistru?

 

Există hotărârile Academiei de Științe a Moldovei despre numele corect al limbii noastre – română. Dar până azi vocea Academiei nu a fost auzită de conducerea statului.

 

– Cum poate fi înviorată viaţa literară actualmente în Republica Moldova?

 

Fiecare scriitor – dar absolut fiecare! – să fie o conștiință luptătoare, indiferent de orice. Iar statul să nu lupte împotriva limbii de… stat.

 

A dialogat Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)