A-POLITICE // Statalism abuziv

parlament.f.nadea roscovanuPovestea (obscură pentru mai multă lume) cu scutirea de impozite a companiei de construcţii „Glorinal” deschide mai multe subiecte de discuţie. „Omeneşte” e un fenomen care poate fi explicat cumva: o firmă a reconstruit un locaş sfânt, mănăstirea a rămas datoare şi statul a vrut să dreagă busuiocul cu o scutire de impozite în contul datoriei. Un fel de „achitare reciprocă” de tip sovietic în care nimeni – se pare! – nu cheltuieşte nimic şi nimeni (se pare) nu rămâne păgubaş.

Poate că proiectul de lege ar fi trecut oarecum neobservat, dacă nu ar fi existat reacţia comuniştilor (tocmai cei care angajaseră firma să reconstruiască, în 2006, complexul monastic de la Curchi) şi dacă nu s-ar fi constatat deficitul de voturi. Voturile necesare nu au fost acumulate (de fapt, un singur vot în minus) din cauza / datorită unei sciziuni de moment a grupului liberal-reformator.

O digresiune: PLR, un model politic original

Aici merită să zăbovim un pic, într-o paranteză (sau digresiune, dacă vreţi). Deşi, la prima vedere, frângerea Partidului Liberal în două a reiterat istoria cu PFD, rupt cândva de la Frontul Popular, există câteva semne distincte ale sciziunii liberale. PFD a fost copilul unui orgoliu, iar motivele divorţului liberal sunt altele. Plecarea reformaţilor a fost în detrimentul lor, dar în favoarea cauzei. Dacă ei nu ar fi sfidat încăpăţânarea lui Mihai Ghimpu, acordurile cu UE (inclusiv, abolirea regimului de vize) nu ar fi avansat, din simplul motiv că am fi avut alegeri anticipate.

A doua mişcare periculoasă, dacă nu sinucigaşă şi ea, a liberalilor reformaţi este crearea unui soi inedit de democraţie internă. Nu e o metodă eficientă, dar prin asta ei au demonstrat că nu orgoliile personale şi frustrările îi mână în luptă. Poate că o excesivă stare de libertate în interiorul formaţiunii nu le aduce puncte (dimpotrivă!) dar iată că prin aceste opinii foarte personale ei sunt în vizorul opiniei publice.

Nu ştiu dacă aceste mişcări acumulează bile albe pentru viitorul scrutin, dar „omeneşte” e mai firesc pluralismul liber exprimat decât exerciţiul papagalicesc de susţinere necondiţionată a liderului. Pe la alte case (PL, PLDM, PCRM) eforturile tuturor membrilor activi ai formaţiunii se concentrează pe justificarea declaraţiilor şi deciziilor şefului (unele – ciudate sau chiar aberante). Un om care ţine la propria opinie va accepta mai uşor să facă parte din echipa „reformatorilor” (iată că acest cuvânt se umple, surprinzător, de sensuri nebănuite).

Se poate întâmpla că liberal-reformatorii să impună – fie şi cu riscul ratării scrutinului – un nou model de politică. Asta înseamnă unitate în chestiunile esenţiale (şi ei au demonstrat-o), urmarea cursului coaliţiei; opinii liber exprimate în public în problemele particulare; dar şi blocarea unor decizii dubioase ale colegilor de coaliţie. Explicaţia parcă tot de la ei am auzit-o: suntem parteneri de guvernare, dar nu complici. În acest context, dezaprobarea publică şi solicitarea controlului legalităţii actelor de privatizare a aeroportului şi a acţiunilor dubioase în jurul BEM nu mai pare un spectacol de ochii lumii. Vor urma şi alte dezvăluiri din interiorul obscur al coaliţiei?

Aici îmi vine (iarăşi) în minte o asociere cu o scenă din hocheiul canadian: se încheie un meci dificil, au rămas minute-secunde numărate, echipa pierde catastrofal, dar cineva continuă să joace energic (şi eficient!), de parcă nimic nu se întâmplă, de parcă ar mai fi şanse. Jucătorul e nebun? A pierdut simţul realităţii că nu-şi cruţă forţele pentru altă dată? Nu! Este evident că el nu mai poate salva meciul, nu mai poate salva echipa. Dar el joacă pentru că e privit de spectatorii săi (care au venit şi vor continua să vină la meciul lui) şi este urmărit de impresari, care vor pune ochiul pe un jucător eficient în orice condiţii.

Statalism de tip comunist

Al doilea (şi esenţial) aspect pe care îl atinge chestiunea „Glorinal” e statul şi întreprinderile. Spuneam cu altă ocazie că, orice ar afirma Vladimir Voronin (vă amintiţi: „da, Oleg e şomer, pentru că nimic nu lucrează în ţara asta”), nu există niciun declin al vieţii economice, în comparaţie cu epoca guvernării comuniste. Pur şi simplu, atunci era favorizat Oleg Voronin şi firmele „ascultătoare”, astăzi sunt promovate şi prosperă altele (sau: „care ascultă de alţii”). Poate că tocmai cele care şomau pe timpul când firmele fiului preşedintelui înfloreau.

Numai că lucrurile nici spre bine nu evoluează. Întreprinderile (mari, mijlocii, mici, fără deosebire), indiferent de forma lor de proprietate, origine sau de patron, continuă să fie dependente de stat. Există o sumedenie de pârghii cu care statul impune producătorul să îndeplinească ceea ce doreşte birocratul. Totul începe de la înregistrare, continuă cu sistemul de impozitare (stabilirea şi supravegherea perceperii taxei), se intensifică cu seriile de control permanent (uneori, abuziv) al situaţiei financiare sau de altă natură, în fine, totul este protejat într-un mod cu totul special, de sistemul juridic bine supravegheat de cine trebuie. Nu mai este un secret că pe timpul comuniştilor unele firme prestau servicii fără plată. Şi nu doar servicii „particulare” pentru vreun ştab de partid sau de stat, ci, inclusiv, servicii de salubrizare, amenajare, construiri şi reconstruiri ale unor obiective de menire socială sau… patriotică.

Astăzi, aceste fapte măreţe sunt prezentate drept mari izbânzi: „nu am cheltuit niciun ban din bugetul statului”. Este o interpretare eronată şi chiar criminală: lumea a muncit pe gratis, un fel de muncă de sclav, sau de… puşcăriaş, prestată la hatârul „pahanului”. Şi atunci şi – iată – acum, aceste munci se plătesc cu scutiri de impozite şi eventual cu alte favoruri, ceea ce subminează libera concurenţă şi mediul sănătos de afaceri.
Statalism „liberal” moldovenesc

Este regretabil că aceste practici continuă. Şi este uimitor că această metodă „socialistă” este promovată la iniţiativa unor deputaţi din coaliţia liberală. Or, se ştie că orice tip de „servicii reciproce” e în contradicţie cu statul liberal modern. Este normal ca orice muncă, orice serviciu şi orice produs să fie plătit. Inclusiv, taxele şi impozitele stabilite legal. Tocmai aceste taxe şi impozite susţin activitatea statului şi nevoile sociale, nu tot soiul de „activităţi extracurriculare” ale unor agenţi economici.

Orice imixtiune a statului în problemele unei întreprinderi (fie în formă de discriminare negativă, fie de „discriminare pozitivă”, fără deosebire) trebuie privită ca abuz. Şi orice decizie parlamentară „particulară”, luată în detrimentul legii generale e criminală. Legea comună e făcută ca reper pentru a evita interpretările, imixtiunile şi intervenţiile. Statul, în toată lumea, intervine fie atunci când se încalcă legea, fie în situaţii extraordinare, neprevăzute de lege. La noi însă e exact invers: se intervine pentru a ocoli legea. Ca în „comunism”.

Pericolul permanent al revenirii comuniştilor la putere aici se ascunde: în toţi anii de guvernare „liberală”, nu s-a făcut nimic ori aproape nimic pentru a schimba regulile de joc, pentru a crea condiţii de dezvoltare a unor afaceri mijlocii şi mici, pentru a crea o clasă de mijloc a producătorului interesat de creştere-dezvoltare, pentru a abandona practicile comuniste de tutelare a producătorilor şi de supunere a acestora unui tratament înjositor. Pentru apariţia (la noi s-ar numi: crearea!) omului independent, bogat, cu demnitate şi preocupat doar de prosperarea proprie şi, în consecinţă, a naţiunii, ar fi fost nevoie de implementarea mecanismelor economiei de piaţă. Dar liberalii noştri („puri”, „democraţi”, sau „reformaţi”, fără deosebire) au perpetuat un sistem economic comunist, supravegheat excesiv şi subordonat „statului”. Sau „oamenilor statului” (şi partidului). Rateul esenţial al guvernării liberale e ne-crearea unui sistem liberal de relaţii economice. Toate celelalte de aici se trag. Inclusiv, viitorul nostru comun.

În loc să propună un alt mecanism economic şi social (şi chiar politic) decât comuniştii, o construcţie socială modernă, racordată la valorile umanităţii, coaliţia a perpetuat un sistem infect, comunist-statalit, supravegheat din strâns, atât economic, cât şi juridic, şi politic (cu înflorirea corupţiei şi de ineficienţa legii). Coaliţia de azi intră în concurenţă cu guvernarea comunistă pe terenul şi cu regulile acesteia. Şi pierde aproape inevitabil, pentru că lumea ştie că, în manieră autoritară, comuniştii se descurcă mai bine. Şi „statalismul” lor poate fi acceptat de multă lume, în măsura în care, aparent, nu se cheltuiesc „bani din bujet”, când sistemul criminal converge spre o singură persoană, când toţi agenţii economici sunt angajaţi într-un perpetuu subotnic întru binele ţării şi al partidului.

 

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)