Sporturi naţionale în vreme de ciumă

MIRCEA-V.-CIOBANU

Unii cred că-i teatru, alţii zic că-i circ. Dar de unde?! Teatrul cere talent şi trăire, nu maimuţăreală; circul solicită graţie, abilităţi şi antrenamente zilnice. E mai curând un fel de fotbal de toloacă, în care nu atât joacă echipele (de amatori, pentru că altele le sunt grijile zilnice), cât se agită spectatorii. Pe stadion, sau la televizor. Citind ziarele şi scriind propriile comentarii pe reţele. Nu spectatori de dragul esteticului, ci microbişti. Tifoşi, cum zic italienii. Mai mult chiar: un soi de ultras, fani încrâncenaţi, gata să se ia la piept cu susţinătorii echipei adverse. Calitatea jocului, eficienţa, arbitrajul şi alte argumente nu contează. Contează să câştige ai noştri. Cu orice preţ.

Prima repriză a mers greu, terenul era nisipos (un nisip mişcător!) şi jucătorii aveau plumb în ghete. Când echipa „Guvernarea europeană” – care s-a mai numit AIE-1,2,3 (sunt convenţii, ca orice denumire de club sportiv) – a încercat să forţeze golul prin presiune fizică, echipa „Poporul european” (fosta: „Alegătorul european”) l-a chemat în joc pe tatăl lui Nicu Timofti, pe post de portar. Acesta a prins o minge fan-tas-ti-că… şi astfel prima repriză s-a încheiat în folosul poporului.

Dar, fiindcă era, cum spuneam, fotbal de toloacă, în repriza a doua a început un joc fără reguli. Un fel de foot-boxing, joc naţional moldovenesc, neatestat în alte părţi. Joc în care un Ţuţu conta mai mult decât un Timofti. Acesta din urmă nu a mai făcut faţă şi în repriza a doua, scăpând un gol ruşinos. Vârsta, probabil. În sumă, ar fi o egalitate. Dar echipa poporului insistă că-i un meci de cupă, nu de campionat, şi vor să-l împingă în prelungiri şi lovituri de departajare. Între timp, echipa guvernului şi-a schimbat denumirea în „Majoritatea formalizată”, iar echipa poporului în „Opoziţia unită”.

Americanii au fotbalul lor şi nu pricep regulile noastre, oricât de mult i-ar chema lumea să (ne) arbitreze. Şi europenii zic că pe continent se joacă altfel de fotbal. Se retrag şi ei, cedând rolul de arbitru Rusiei. Care cică ne cunoaşte mai bine specificul. Dar, spuneam, jucătorii aici contează mai puţin, totul e în mâinile spectatorilor. Aceştia fluieră la toţi arbitrii şi vor altceva decât reguli: ei vor să câştige echipa lor. Misiune imposibilă, pentru că echipe-s două, iar cupa una.

Unii spectatori au declarat că în genere sunt traşi pe sfoară. Ei pretind că lupta se dă pe stadionul „Zimbru”, dar echipele sunt străine. Unii zic că meciul e între „Oligarhii I” şi „Oligarhii II”. Alţii spun că pe terenul nostru joacă Rusia cu SUA, iar cineva e convins că aici se joacă meciul secolului: Asia împotriva Europei. Remanierile în echipe pot să-i năucească pe toţi: atât pe teren, cât şi în tribune se bat ruşii cu ruşii, românii cu românii, europenii cu europenii. Şi se înfrăţesc tot aşa, adică pe invers. Împăcare totală, versus război total.
Un autor de teorii conspiraţioniste a zis că meciul e doar pretext şi că totul s-ar decide într-o lojă a stadionului sau într-un hotel, în care se joacă poker. Şi că noi suntem jucaţi-pierduţi-câştigaţi de nişte entităţi obscure, într-un joc de cărţi. Unul din liderii „majoritarilor”, deghizat şi el în spectator, scrie pe pagina sa de FB: „FSB-ul rusesc nu doarme, folosește la maximum situația creată…” Iar un preot microbist a făcut descoperirea cea mai surprinzătoare: meciul ar fi un paravan după care se ascunde un scop bine gândit: Unirea!

Nimeni nu vrea să creadă că meciul e unul de rutină, unul de campionat, în care fiecare îşi dispută periodic titlul, în care „Guvernul” este convins că este „Poporul” iar „Poporul” vrea să fie „Guvernul”. Chiar dacă se poate întâmpla să existe o situaţie de remiză eternă, un fel de pat şahistic pe teren fotbalistic, microbiştii nici nu vor să audă.

Fără să înţeleagă că s-ar putea ca fiecare să aibă partea sa de dreptate. Fără să înţeleagă că s-ar putea să nu aibă dreptate nimeni.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu