Spiritul de avangardă // RUPEREA RÂNDURILOR

În loc de istorie (care-i mai mult o naraţiune în genul horror), suntem, cel mai adesea, înduioşaţi cu legende fantasy. O tot ducem din basm în basm (povestea comunismului, a necuprinsei şi preafericitei ţări sovietice, a naţiunii glorioase, a „ţărişoarei de succes”, a visului american etc.). „Povestitorii” speră să ne mobilizeze astfel la trebi patriotice, noi însă ascultăm povestea în espectativa lui „Pică-pară-mălăiaţă-în-gura-lui-Nătăfleaţă”.

Istoria literară, mitologie pură, chiar „gândea în basme şi vorbea în poezii”. Dar basmul e bun cât suntem copii. La maturitate însă, istoria-mit se transformă în religie şi consecinţele sunt dezastruoase. În apărarea „credinţei” literare sar scânteile mâniei. Iar carul stă pe loc.

Curentele artistice se succed în alternanţa: rece-cald, mult-puţin, dens-rarefiat, raţional-pasional. Orice secol de acalmie adună nori pentru tornade estetice. Apoi cerul se înseninează, arşiţa cere ploaie… Noul val solicită curaj. Acest „curaj” însă este grimasă de bufon, atunci când intri (ca un manechin, nu ca un creator) în costumul la modă gata făcut, tu având doar tupeul să îmbraci haina ce şochează.

Totul se dezvoltă şi moare, topindu-şi sau reciclându-şi frumuseţile în aliajele viitorului. Poţi să blestemi „clasicismele” pentru împietrirea poeziei, dar poţi să vezi partea frumoasă a rigorilor clasice, developate în alte stiluri. Fiecare timp cu stilul său. Oricât de duios ar păşuni sămănătoristul, vine vremea când îl dislocă modernistul. Oricât aş ţine eu, postmodernistul, la spiritul bibliotecii, la preferinţele pentru livresc în dauna cotidianului, trebuie să mă împac cu schimbarea.

Uneori, intervin factorii extraestetici: promovarea agresivă a mediocrităţii, ruperea violentă a procesului. Dacă romantismul se dezvoltase îndelung, avangarda şi modernismul au fost nimicite, încă pe pista de decolare, de aviaţia proletcultistă. Ceea ce Europa a parcurs într-un secol, noi am recuperat în vreun deceniu. Pe un segment scurt, unii şi aceiaşi artişti ardeau etapele, fiind – concomitent! – avangardişti, modernişti, postmodernişti, autenticişti. Niciodată, în istoria literelor, „epocile” nu s-au suprapus într-un asemenea hal. Iar alături, unii abia descopereau romantismul, iar alţii creşteau direct minimalişti fără a şti ce a fost până la ei: o mişcare browniană, à la Kandinsky.

Un critic care dezumflase miturile literaturii, fiind la Chişinău, a fost întrebat franc: bine, dar ce facem cu istoria literară? Nimic! Mergem înainte, într-un spirit avangardist. Nu ne cramponăm pe trecut. Istoria e bună în măsura în care ne fereşte de repetarea greşelilor ei. Trecutul nu trebuie mumificat şi idolatrizat. E balastul care ne ţine în tomberonul faptului consumat. Trebuie să ne cunoaştem istoria (cea adevărată), nu s-o reînviem.

A fi în trecut e cum ai sta toată viaţa tolănit pe prispa casei părinteşti. Arzi însă punţile, dacă acestea nu-ţi dau voie să mergi înainte. Tzara, Ionesco, Brâncuşi, Enescu s-au impus în lume, având un acut simţ al zborului. Dar o artă de avangardă nu poate fi mimetică, e un nonsens. Trebuie să intuieşti tendinţele, nu să repeţi cele făcute de alţii, fie şi recent. Trebuie să urci fără a privi în jos, ca să nu ameţeşti!

Trecutul nu fuge nicăieri, e în sânge (dacă este). Iar dacă ţi-l asumi pe cale „culturală”, el este ca orice alt bun cultural acumulat (dovadă-s aceiaşi Brâncuşi sau Enescu). Există suficienţi câini de pază, care te vor aduce, intermitent, cu nasu-n glod: aici e neamul tău şi baştina ta, să nu uiţi niciodată! Le aud paşii. Au şi început să-mi parcurgă textul. Pot să fug de ei numai în viitor, acolo se pare că ei nu au nicio treabă.

Mircea V. Ciobanu