„Spectacolele aduse din Basarabia au o energie extraordinară”

Interviu cu regizorul Cristian Hadji-Culea, regizor, director general al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi

–      Înființat în 1840, sub direcțiunea lui Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu, Teatrul Naţional din Iaşi e cel mai vechi din România. Având bogate tradiţii culturale, Iaşiul nu a găzduit până în 2011 un festival de teatru. Dar iată că între 28 noiembrie şi 3 decembrie curent, s-a născut şi la Iaşi un festival, cu genericul „Europa Est de Tot. Reuniuni teatrale”. Festivalul acesta e un vis al dvs., o necesitate sau un simplu proiect?

Eu mi-am dorit acest festival de câţiva ani. Festivalul e organizat de Naţionalul ieşean, sub egida Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România. Am crezut şi cred că el se poate dezvolta, poate depăşi aria Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi şi va depăşi perimetrul invitaţilor de acum, spre a se lărgi şi a discuta despre ce face Estul pentru a fi diferit, în cultură, în teatru, de Vest. La prima ediţie, am invitat teatre din Moldova de pe malul drept al Prutului şi din Republica Moldova, acesta e primul cerc al festivalului. Bineînţeles, acest prim cerc poate şi trebuie să se extindă.

–      Ce ştiaţi despre teatrele basarabene până la festival?

Ştiam destul de multe despre teatrele din stânga Prutului, dar, din păcate, în ultimii zece ani, n-am fost la teatru în Basarabia. Teatrul basarabean a irumpt pentru noi în anii 1991-1992, în primul rând, cu trupa de la „Eugene Ionesco”, dar după 2000 nu mai ştiu ce se întâmplă în teatrul din R. Moldova, de aceea am şi invitat la festival Naţionalul „Mihai Eminescu”, „Satiricus „I.L. Caragiale”, „Luceafărul”, Teatrul Unui Actor şi Centrul de Arte „Coliseum” din Chişinău şi Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi. Iar faptul că festivalul s-a desfăşurat în perioada când sărbătorim ziua de 1 Decembrie are o semnificaţie explicită.

–      De 1 decembrie, aveţi un gând aparte pentru părinţii dvs., originari din Basarabia?

Mama e născută la Chişinău, a învăţat la Liceul „Natalia Dadiani”. Tatăl ei a fost preot şi bunicul ei a fost preot, numele lor de familie e Ceachir. Străbunicul meu are o bibliotecă memorială la Chişinău şi s-a ocupat în ultimii ani de teatrul din Găgăuzia. În prezent, Teatrul Găgăuz din Ceadâr-Lunga îi poartă numele – Mihail Ceachir. Când am fost la Chişinău, am văzut casa lor de pe strada Armenească. Tatăl meu e din sud, din Bolgrad. Părinţii lui s-au refugiat în România, când au venit ruşii. Au plecat în mare grabă, au încărcat ce-au putut într-o căruţă şi au venit în România. Tata şi mama s-au întâlnit la Iaşi, unde învăţau la Institutul Politehnic, la Facultatea de Chimie. Eu m-am născut la Bucureşti. Dintre obiectele aduse din Basarabia, în familie s-au păstrat icoane, cărţi, fotografii, nişte căni aurite de la Kiev şi un samovar. Mama, Natalia, acum e la Bucureşti, are 91 de ani. Dintre prietenele ei sunt şi colege de la Liceul „Dadiani” din Chişinău.

–      Ce trăsături specifice aveau basarabenii pe care i-aţi cunoscut la Bucureşti?

Erau cam speriaţi, mereu se temeau să nu fie descoperiţi, să nu fie deportaţi în Siberia. Unele dintre rudele mamei au fost deportate, unii s-au întors din Gulag în anii 50-60. Basarabenii aveau o voinţă de a rezista şi erau foarte uniţi. Mama a trăit tot timpul cu nostalgia Chişinăului şi a Basarabiei.

–      De cinci ani, sunteţi director al Naţionalului din Iaşi. Când se va termina reparaţia clădirii teatrului, care e un monument istoric de excepţie?

Clădirea a fost construită în 1896, tot aici s-a făcut şi Uzina electrică din spate, care aproviziona teatrul cu electricitate. Lucrările de reparaţie şi restaurare decurg greu, dar acum trei ani ne-a venit o finanţare normală, de la Banca Europeană de Dezvoltare şi de la Guvernul României şi de atunci se lucrează în ritm susţinut. Sper că în martie 2012 reparaţia va fi încheiată.

–      Ce impresii v-au lăsat unele spectacole basarabene (cele văzute de dvs. până la data realizării acestui interviu) din cadrul festivalului „Europa Est de Tot”?

Mi-a părut interesant spectacolul „Omul cel bun din Sâciuan” al Teatrului „Luceafărul” din Chişinău, cu magma aia de oameni, mi-a plăcut nu doar expresia corporală, ci şi intensitatea trăirii, forţa jocului actoricesc. De altfel, toate spectacolele aduse de teatrele din Basarabia emană o energie extraordinară. Nu m-a deranjat deloc componenta folclorică a producţiei „Amorul dănţuie şi feste joacă” a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, dimpotrivă, m-a impresionat construcţia ingeniosă a montării, dinamismul ei şi spiritul de echipă.

E-adevărat, noi am trecut prin foarte mult festivism şi folclorism în anii 70-80, ani de tristă amintire a festivalului „Cântarea României”. Astfel că, la noi, e greu să faci altfel decât ironic apel la asemenea mijloace, pe când dumneavoastră abia acum aţi descoperit chestiile astea, ele având altă valoare. Distanţa dintre Iaşi şi Chişinău e de doar o sută de kilometri, dar deosebirile sunt evidente în arta scenică. Festivalul „Europa Est de Tot” din Iaşi anume asta îşi propune: să arate deosebirile, asemănările, tendinţele în teatrul contemporan.

–      V-a emoţionat până la lacrimi vreun spectacol din programul festivalului?

Nu, până la lacrimi n-am ajuns. Paradoxal, dar uneori poate să te emoţioneze până la lacrimi o prostie. Ceva serios şi puternic nu e neapărat să fie şi lacrimogen.

–      Ce este pentru dvs. actorul? Un cabotin? Un corifeu? Un magician?

Actorul e însuşi teatrul. Sau invers, teatrul e actorul. Noi, ceilalţi ajutăm, încercăm să facem ca actorul, adică teatrul, să funcţioneze.

–      După prima ediţie a Festivalului „Europa Est de Tot” vor urma şi altele?

Da, a doua ediţie. Sunt convins că vor urma şi alte ediţii, nimic nu ne va împiedica să le organizăm, doar dacă s-ar întâmpla ceva la nivel planetar. Aşadar, îndemnăm teatrele de pe cele două maluri ale Prutului să se pregătească de viitoarea ediţie.

Interviu realizat de Irina Nechit

The following two tabs change content below.