Sorin Lavric: „Cine nu disperă, nu-L descoperă pe Dumnezeu”

Dialoguri în pridvor

Interviul de mai jos nu e un simplu text publicistic, ci o mărturie de o sinceritate nemiloasă în expresie şi dramatica pe fond. Dă seama, pornind de la un caz particular, despre zbuciumul sufletesc al omului modern.

Am o religiozitate difuză, pe care cu greu o pot numi creştină”

– Sunteţi unul dintre intelectualii români care nu-şi ascund sensibilitatea religioasă. Este vorba doar de un sentiment, de o stare spirituală, sau respectaţi îndeaproape ritualul bisericii?

– Când e vorba de ritual, sunt de o neglijenţă mergând până la indolenţă. Nu merg duminica la biserică şi nu am un duhovnic, iar dacă mă întrebaţi când m-am spovedit ultima oara, mi-e ruşine s-o spun. Mai curând am un calendar interior, care îmi dictează când să intru într-o biserică şi când să mă rog, dar orarul acesta ţine de frământările mele, nu de reperele anului liturgic. Am o religiozitate difuză, pe care cu greu o pot numi creştină. Dacă purtam discuţia asta acum trei ani, v-aş fi spus ca sunt un agnostic iremediabil, lipsit de înţelegere pentru creştinism. Dar între timp, am cunoscut nişte bătrâni care m-au făcut să simt adierea divină.

 

– Prin urmare, credinţa dvs., atâta cât e, nu vine din educaţia de acasă, familie…

– Nu, pe linie părintească nu am primit nimic sub unghiul credinţei, deşi cultural vorbind, tot ce am în mine datorez celor şapte ani de acasă şi bibliotecii în preajma căreia am copilărit. Credinţa, atât de puţină cât e, mi-a venit prin oameni, prin nişte bătrâni nonagenari, care au trecut prin închisorile comuniste şi la care am simţit o trăire spirituală a cărei intensitate nu am mai văzut-o la nimeni. Era vorba de o emoţie clară, evidentă, aproape molipsitoare, pe care o percepeai în prezenţa lor, iar emoţia aceasta era credinţa în Dumnezeu. Mă gndesc la Mircea Nicolau, Grigore Caraza sau părintele Ion Vladovici de la Sibiu. Întâlnirea cu ei a însemnat pentru mine trezirea din inerţia orgoliului intelectual, şi cred că cine n-a întâlnit un asemenea bătrân, va muri fără să înţeleagă prea multe din lumea asta. Nu doar spiritual, dar şi ideologic.

– Nu prea mergeţi la biserică, nu aveţi un duhovnic… N-aţi simţit niciodată nevoia unui mijlocitor între dvs. şi Dumnezeu, a unei călăuze şi a unui ajutor? N-aţi tânjit niciodată după tainele Bisericii?

– Am simţit nevoia unui tată spiritual, de aici stăruinţa cu care am căutat prezenţa bărbaţilor mai în vârstă decât mine. Ei mi-au transmis nişte emoţii pe care nu le-aş fi putut găsi în cărţi. Cu cei de vârsta mea mă simt stingher şi devin, fără să vreau, nepoliticos faţă de ei. Ba da, am tânjit după tainele Bisericii, şi sub unghi empatic, cred că le-am intuit savoarea pe care o trăiesc credincioşii, împărtăşindu-se din ele. Dar totul e în planul imaginaţiei, căci în planul asumării pe viu, ele îmi rămân zăvorate.

La Dumnezeu nu ajungi pe cale raţională, ci prin cutremurare de viaţă”

– Aveţi o formaţie ştiinţifică, fiind absolvent al facultăţii de Medicină, dar şi o natură speculativă, pe care o indică licenţa şi doctoratul în filozofie. În plus, vă antrenaţi spiritul şi ca scriitor. Vă împiedică această zestre accesul la bucuriile adevăratei credinţe?
– Medicina m-a îndepărtat de Dumnezeu. De pildă, îmi amintesc cum, student fiind, stăteam în sala de disecţie şi mâncam sandvişuri lângă cadavre, privindu-le ca pe nişte manechine care puţeau a formol şi care nu-mi inspirau nimic. Şi în acelaşi timp, îmi spuneam că e imposibil ca în bucăţile acelea hăcuite de carne să fi existat vreodată o urmă de suflet. De optica asta pozitivistă n-am scăpat nici până azi, de aceea cred că la Dumnezeu nu ajungi pe cale raţională, de pildă prin speculaţie filozofică, ci prin cutremurare de viaţă. Pe scurt, cine nu disperă nu-l descoperă pe Dumnezeu.

 

– Dvs. aţi disperat vreodată?

De multe ori. Ultima oară acum câteva zile, când am constatat că un neg de pe spate (un papilom, cum îi zic medicii) căpătase o crustă neagră şi dubioasă. Ca unul care ştiu semnele malignizării epidermice, am simţit că ceva nu e în regulă. Două zile am trăit sub teroarea gândului că am cancer. A fost o disperare seacă, incomunicabilă şi mutilantă, genul de chin când nici nu plângi, nici nu te dai cu capul de pereţi, dar când simţi că îţi îngheaţă umorile pe dinlăuntru. Am întrezărit posibilitatea morţii şi mi s-a lăsat răcoarea în suflet şi pe şira spinării. A fost o exasperare rece şi mută şi mi-am amintit că boala e consecinţa păcatului, deci că Dumnezeu mă punea în palestra pedepsiţilor pe merit. Dispoziţia aceea nu m-a părăsit nici acum, când vorbesc cu dumneavoastră. Dumnezeu îţi dă semne, dar dacă nu le vezi, te priveşte. Eu am văzut în episodul cu papilomul un semn.

Eu exist prin limba mea”

– Aţi fost preocupat de viaţa şi opera lui Constantin Noica. Se ştie că el nu a fost un om credincios, dar filozofia îţi poate deschide drumul către metafizic. Cu ce învăţătură de căpătâi aţi rămas de la Noica?

– Cu o idee clară: că nu te poţi împlini ca intelectual decât în limba ta şi în mijlocul neamului tău. Aici sunt iarăşi eretic: pentru mine, un creştin fără pecete etnică nu înseamnă mare lucru. Mă privesc mai întâi ca român vorbitor de limbă neoromanică şi, în al doilea rând, ca suflet legat de credinţa creştină. De aceea, preţuiesc Biserica, fiindcă e coloana vertebrală a naţiei, dar dacă mi s-ar cere mâine să mă lepăd de etnie şi să fiu creştin pur, fără identitate etnică, n-aş înţelege ce mi se cere. Eu exist prin limba mea, iar pe ea nu eu am făcut-o, ci naţia. Când mă duc în biserică, merg să mă întâlnesc mai întâi cu înaintaşii, adică cu ecclesia mea, şi abia apoi cu Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl presimt şi singur, în clipele de panică, dar pe înaintaşi, doar în biserică. Tocmai de aceea, credinţa mea e a părinţilor mei.

– V-aţi întrebat care este rostul neamurilor?

– Vă răspund fără să clipesc: nu ştiu. Tot ce se petrece azi la scară planetară e un război al neamurilor şi al religiilor. Pentru mine e o taină de ce Dumnezeu a risipit omenirea în atâtea neamuri, care pe faţă se respectă diplomatic şi-şi trimit bezele sărbătoreşti, iar în ascuns se urăsc de moarte.

 

„Un creştin fără pecete etnică nu înseamnă mare lucru”
– La Judecata de Apoi va merge fiecare cu neamul său, dar nu credeţi că, dacă reducem totul la neam, riscăm să-l pierdem pe Dumnezeu?

– Aceeaşi nuanţă mi-a spus-o părintele Dosoftei de la Mănăstirea Putna: la judecată mergem cu neamul, dar după judecată drumul fiecăruia va fi în afara neamului. Aşadar, logica mea stă în discrepanţă cu viziunea creştină. Vă spun ce i-am spus şi lui: gândul că voi fi o cuantă de energie plutind în rai sau perpelindu-mă în iad, dar o cuantă care nu mai păstrează memoria femeilor pe care le-a iubit şi a bărbaţilor pe care i-a admirat, gândul acesta nu are darul de a mă face mai creştin. Aşa cum sunt acum clădit somatic şi spiritual, sunt silit să recunosc că în unirea cu ai mei găsesc un jind pe care nu-l simt deocamdată în unirea cu El.

Ispita cu gândul e o experienţă cotidiană pentru mine”

– Cum izbutiţi să depăşiţi ispitele intelectuale şi sufleteşti?

– Oho, pe dinăuntru sunt o viermuială de ispite şi pofte: de la femei şi mâncare, până la băutură şi vanităţi auctoriale. Ispita cu gândul e o experienţă cotidiană pentru mine. Sincer, sunt de o mizerie interioară atât de mare că, dacă n-as relativiza situaţia, aş lua-o razna. Şi ştiţi ce fac? Nu-mi iau în serios demonii: adică nu-i privesc drept păcate. De exemplu, am convingerea că scrisul se naşte din motivaţii drăceşti, şi totuşi scriu. Cred că un om curat nu simte impulsul de a scrie, de aceea un intelectual care este preocupat de frumuseţea expresiei şi vrea să găsească un stil, cum vreau eu, e ros de ambiţii lumeşti. Orice scriitor laic e o bolgie de vicii a căror energie şi-o converteşte în expresie artistică. Nu cred că artiştii de azi au şanse de mântuire, aşa de căzuţi sunt în boema lor cotidiană. Iar printre ei mă număr şi eu. Mi-e ruşine să recunosc, dar nu prea mă lupt cu poftele mele, ci de obicei le dau curs, în măsura în care nu sunt antisociale.
– Vă amintiţi uneori de dvs. cel care eraţi mai bun? Aveţi amintiri în care aripa îngerului vă era mai aproape de creştet, vă simţeaţi ocrotit şi poate de aceea mai lesne încrezător în forţele binelui, în dragostea pentru viaţa fără mizerii, în generozitatea dvs. şi a altora?

– Cu adevărat încrezător în viaţă nu am fost decât atunci când nu aveam simţul pericolului, adică în copilărie. Eram inocent, neştiind ce-i binele sau răul. Dar odată ce în mintea mea s-a conturat noţiunea primejdiei şi a răului, le-am interiorizat şi m-am maturizat. Cred că a fi matur înseamnă a cunoaşte răul şi a continua, totuşi, să-l faci, iar ce se întâmplă în lumea noastră asta e: o goană nebună după nişte rele pe care le facem cu aerul că facem binele, pretinzând în acelaşi timp ca ceilalţi să ne creadă pe cuvânt.

– Vă zugrăviţi firea şi trăirile în culori foarte stridente. Nu sunteţi prea aspru cu dvs.? Sau e vorba despre un fel de a va smeri?

– Ştiţi, îmi amintesc de o vorbă a lui Noica: viaţa merită să fie trăită, numai dacă ce e bun în ea abia urmează să vină. Eu sunt la o răscruce când am impresia că ce-a fost mai bun e în spate. Sunt într-o criză la capătul căreia ceva se va lămuri, şi sper ca lămurirea să însemne apropierea de Hristos. Aici m-au ajutat enorm bătrânii aceia. Fără vorbe, fără poze şi fără tertipuri, doar prin starea lor de spirit, m-au învăţat că suferinţa te schimbă în bine şi că n-ai voie să fugi de ea. N-ai voie să te dai la o parte din faţa suferinţei. Şi apoi, m-au mai învăţat ceva: să nu-mi fie frică. Probabil că sună greţos de emfatic ce spun, dar dacă nu i-aş fi întâlnit, aş fi fost mereu un iepure versatil, trăgând speriat cu ochiul la ce spun puternicii zilei sau la ce cred cei de al căror cuvânt depinde pâinea mea. Acum am scăpat de timorarea paralizantă a intelectualului român şi cred că acesta e singurul lucru cu care mă pot lăuda: am înţeles că nu are nici un rost să ne temem.

– Există o rugăciune pe care o rostiţi mai des sau în ceas de mare primejdie?

– Când mă apucă disperarea, şi de obicei asta se întâmplă noaptea, când mă trezesc din somn şi nu mai pot adormi, mă rog cum îmi vine, cu cuvintele mele. Pe vremea când eram medic la Brăila, prin ’93-’95 (cea mai nefericită perioadă a vieţii mele), mă rugam regulat cu „Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Dar o făceam mecanic, pe dinafară, fără să particip intim. În acei ani mă duceam periodic la mănăstirea Ciolanu, lânga Buzău, unde petreceam singur câte o săptămână, cot la cot cu călugării. După un timp, ardoarea aceasta sihastră s-a răcit, căci am realizat că eu mă aflam acolo nu ca să-l caut pe Hristos, ci ca să fug de oameni. Aşa că m-am întors în lume şi în ea am rămas.

După Formula As